marți, 30 decembrie 2014

Și singurul lucru sigur în viețile noastre rămâne Schimbarea

Redau mai jos pe scurt conținutul conferinței lui Dan Gilbert, pe tema Psihologiei devenirii de sine, difuzată recent de TED Talks. Am găsit-o, zic eu, cea mai potrivită compilație de Trecut, Prezent și Viitor acum, în prag de An Nou. Concluzia ar fi ca, la Momentul Zero al noului an să tragem aer în piept și să nu uităm să trăim, o clipă, prezentul.

Natura umană, gena pare-se că ne forțează să ne imaginăm un curs al vieții. Spunem de mici ce vrem să devenim fără să avem mari cunoștințe despre un domeniu sau altul, dar lucrăm la proiecția noastră pe termen lung. Ne gândim la viitoarele noastre împliniri și, în timp, luăm serii de decizii care să ne ducă într-acolo, spre obiectivul dorit.

Ce nu luăm în calcul însă este faptul că este posibil să avem cu toții o proiecție greșită asupra Timpului, în general. Alimentăm iluzia că iată, exact acum, acum când eu scriu sau când tu citești, suntem exact ceea ce ne-am dorit dintotdeauna să fim și că așa vom fi până la sfârșitul zilelor. Că totul în jurul nostru stă pe loc și așa va rămâne.




Și nu este așa.
Primele care se schimbă, în fiecare dintre noi, sunt Valorile personale. 
Ele se schimbă, cam la șapte- zece ani. În tinerețe căutăm distracția, la maturitatea tânără alergăm după bani si succes în carieră pentru ca la maturitatea deplină să căutăm simplitatea, adevărul. Și da, valorile se schimbă, pentru fiecare dintre noi, cam o dată la șapte- zece ani. Atenție la ce îți dorești,  fiindcă s-ar putea să se împlinească. 

Se schimbă și Personalitatea. Cu toții subestimăm cât de mult personalitatea ni se va schimba în decurs de o decadă, să zic. Cu toții credem că prietenii pe care-i avem acum vor fi același cu cei de peste zece ani, gusturile,  destinațiile de vacanță de acum vor rămâne aceleași și peste zece ani, etc.

Zece ani mai târziu, zicem, mneah, s-au mai schimbat niște chestii, reperăm câteva dintre împlinirile pentru care am muncit, bifăm și ce n-am realizat și trecem repede peste subiect.

Apoi supraestimăm Stabilitatea, ca și forță în sine.  Avem tendinta de a plăti cu vârf ceea ce ne place astăzi.  Stabilitatea ne alimentează iluzia indestructibilului din jurul nostru. Iar asta se intâmplă pentru că ne este mai ușor să ne amintim decât să ne imaginăm. E relativ ușor să spunem cum eram acum zece ani, dar devine greu, dacă nu imposibil să ne vedem pe noi înșine, peste alți zece. Iar când cineva spune Nu-mi pot imagina așa ceva, nu este pentru că ceva anume nu se poate întâmpa ci, mai degrabă, pentru că persoana nu are destul de antrenată imaginația să prevadă lucrurile care îl privesc direct și i se pot întâmpla, in viitor.

Timplul ne transformă pe toți. Ne schimbă preferințele, ne reașează valorile, ne schimbă personalitatea.

Da, simțim fiecare dintre noi aceste schimbări în viață. Și doar privind în urmă realizăm cât de multe s-au schimbat, iată în ultimii șapte- zece ani, să zicem.

Prezentul rămâne, încă și încă, tunelul îngust și scurt cât clipa în care, în realitate, suntem cine suntem.  Pentru că suntem într-o perpetuă transformare ne este greu s-o percepem și atunci concluzionăm că, nu-i așa, cu noi munca de creație s-a încheiat și alimentăm iluzia traiului în prezent.

În fapt, prezentul e atât de scurt încât îți cere efort să-l  percepi. Iar  persoana care ești astăzi, acum, este la fel de volatilă, temporară și în schimbare ca și a celor din jurul tău. Și putem zice cu certitudine că singurul lucru sigur în viețile noastre rămâne Schimbarea.  

duminică, 28 decembrie 2014

Textele dintre Inimă și Minte- Crucea Destinului

Crucea destinului când lovește,  ea te lovește-n creștet.  E mare cât roata timpului, se rostogolește cu zgomot și vuiet peste o planetă mai mică decât dorințele ei și s-așează de-a latul drumului  meu și-al tău, pleznind baraje de conveninețe sociale înalte până la cer.

Crucea destinului tău șade mută, aninată pe boltă, ani de zile, așteptând fisura, așteptând temerea, așteptând clipa în care să-și desprindă brațele largi cât cerul și să se prăbușească peste tine.

Cum procedezi atunci când crucea destinului te-a pălit în creștet? O lași să se răcorească și o atingi, ușor, c-un deget , să te convingi că există. Dacă există, o privești în ochi cât poți tu de mult. Vezi dacă și ea se uită la tine. Dacă nu, nu era crucea destinului tău, wrong call, era doar o aventurieră căutându-ți  atenția.
N-ai scăpare, n-ai apărare. Dacă te-a lovit, admite, cel puțin, fii sincer,  la naiba, cu tine, dă-i încheieturile mâinilor tale, în  semn că i te-ai predat.



Crucile destinelor altora, căzute din greșeală pe capul tău seamănă adesea cu iubirea. 
Crucea destinului tău e chiar iubire. Și îi auzi ticăitul ceasului, pe fundal, atunci când îi ești în preajmă.

Las-o să te strivească, inspir-o, viseaz-o, îmbrățișeaz-o, iubește-o, adoarme-o, trezește-o, dă-i mâna pentru  cele câteva nebune secunde ce mai au de dănțuit în juru-ți, în drumul tău către Acel Capăt de Nevorbit.

Iubește-ți Crucea destinului și zâmbește-i. Pune-o la lănțișorul de la gât, să-ți fie acolo când o cauți.

Aici, Acum- Cărțile tale unde pleacă, când pleacă?

Multe dintre cărțile mele, am constatat astăzi, sunt gata de plecare. N-am mai reîmprospătat biblioteca în limba română, de-atâția ani. Azi le-am văzut, în sfârșit, trăgându-mă de mânecă.

Mare dramă mi-a fost să le mângâi ochii orbi-orbi, tușul decolorat până la necitire, paginile pământii, din hârtie veștejită, imposibilă, reciclată prost, cu urme de așchii și care crapă și se prefac în praf, la îndoire. Vocea le este tot mai greu de descifrat, rândurile au fost tipărite unu-ntr-altul, într-o înghesuială de troleibuz comunist. Nu se mai pot citi, este inuman chinul la care au fost supuse la tipărire bietele cărți. Prea mult text, prea înghesuit.

Cărțile de dinainte de ‘89, cele câteva cumpărate în primii ani ’90, înainte de plecare și care cu fală-mi umplu azi, în Canada, biblioteca lungă și lată, ei bine, ele nu mai pot. 
Ele, sub ochii mei, sunt gata de călătorie. 
Deschid una. 
Aflu, la întâmplare că termenul dușman vine din hindi (dushman, दुश्मन) și atunci m-apropii de gânduri și tac.



Cărțile mele sunt deștepte și demodate.
Clasici și avangardiști, în vorbe prea bine-ncleiate, își mută literele într-o altă lume, în tăcere. Să mai salvez cât mai pot, am adus astăzi coșurile aproape și, una câte una, am să le scutur de cuvinte, de-a valma. Le adun cu mătura și fărașul, le pun laolaltă, să-și țină cald, că-s slăbite.
Între ele este și cartea publicată de mine. O simt că vrea să plece, mi-a făcut cu ochiul.

Și mă tot gândesc cum să pregătesc plecarea cărților care nu mai pot să fie cărți. Și sunt atât de multe.

Iaca, dramă de diaspora: să-ți îmbătrânească într-atât cărțile, încât să te simți ca la muzeu. 

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Acum, Aici- Julio

video





Party, aseară, la mine acasă. 
Plin de surprize! 
O întâlnire virtuală în premieră, Secret Santa, aniversarea căsătoriei unor prieteni și muzică, inifinit de multă muzică. Opt ore de dans (și Doamne cât am mai dansat), joacă, râsete și Julio (Uruguay), soțul uneia dintre prietenele mele românce care ne-a cântat live. Vedeți și voi cam cum cântă Julio,  eu talent îl numesc. 
Ce spun eu? Așa petrecere mai rar.

Mă resimt, mă dor toate alea, mă ustură ochii de oboseală și zâmbesc: un Crăciun de petreceri în șir, încheiat cu artificii. Și care anunță deja un Revelion ca la carte!    

joi, 25 decembrie 2014

Textele dintre Inimă și Minte- Toate femeile poartă ochelari în poșete

Răspuns lui Alex Chermeleu (https://alexchermeleupersonal.wordpress.com/) la Toate sunt frumoase, unele doar au uitat asta!
**

Atunci când se nasc, femeile sunt oglinzi ale copacilor, cerului și oamenilor care le înconjoară. Ele își trag seva creșterii , cu migală, din fiecare adiere iar tainele, cărora cu greu le fac ele însele față, arar răzbat în chip, în mers în pleoape ori cuvinte.

Femeile nu cer, ele așteaptă să li se întâmple. Au inimile învelite în șapte mantii de cristal și tot atâtea de catifea încât , dezgolindu-le inima, tu călătorule, nu vei face decât să te încurci în dantele, broderii, butoni și falduri și eșuezi, invariabil, cu mâinile în buzunare.

Femeile nu uită, vreodată, iubirea. Ele o plimbă, însă, de pe o amintire pe alta, cu aceeași grație cu care calcă în zori pe tocuri, spre birou. Pentru ele iubirea este o stare permanentă, cu obiectivele navigând după cum le este răspunsul copacilor, al cerului și oamenilor care le înconjoară.


Femeile au picioarele reci și atunci trag pledul aproape, să se încălzească. Ai remarcat că femeile se culcușesc, precum pisicile, oriunde fotoliul e liber iar în preajmă  este o pereche de ochi să le privească?

Și, nu, nicio femeie nu uită să fie frumoasă. Ea mai uită din tainele originare, le mai pierde-n încinse asfalturi sau le abandonează , când simte că nu îi sunt de trebuință.
Dar niciodată nu uită să fie frumoasă.
Ea doar tace să fie frumoasă.
Incetează, pentru o clipă, să fie frumoasă, ca o hibernare impusă de hăituiala teritorială masculină.

Și așteaptă, veșnicii chiar, dacă îi este de folos, cu perechi de ochelari în poșetă pentru bărbații care nu văd. Sau văd și se tem. Sau nu se tem dar n-au idee cum să le scoată din hibernare.

Câte perechi de ochelari poartă, în poșetă, o femeie, pentru cealaltă jumătate, mioapă, a planetei?

 Atâtea câte îi trebuie.

Borcanele cu Vorbe- Destinul hârtiei de ambalaj

Hârtia de ambalat cadourile, pungile ornate și panglicile de mătase, cutiile cu bițibilduri și pampoanele strălucitoare , ca în fiecare an, mor în dimineața zilei de Crăciun.
Începând de azi ele ajung, invariabil, la coș. Destinul ambalajelor cadourilor se repetă, cinic și ciclic, an de an, cu apogeul în zilele de Crăciun. 
Graba cu care adunăm, mototolind, ambalajele și le îndesăm în pungi aduce c-o fugă de ziua de ieri, c-o ușă trântită, închisă în urmă. 

Sună tern dar ambalajele sunt cele care ne însuflețesc cadourile, dau secundele de rush de adrenalină ale despachetatului, întârzie momentul surprizei. Ele dau tușa finală cadoului în sine. Ele contează precum cadoul însuși. Și le apreciem până în clipa când vine despachetatul. Atunci ele intră la sacrificiu.

Parcă e vina lăuntrică de-a ne fi permis adrenalina așteptării unei bucurii. Parcă ne este rușine că ne-am bucurat.
De unde graba cu care vrem să scăpăm de ambalajele cadourilor?  Cum de ne indispune într-atât hârtia ruptă neregulat, încât nu mai așteptăm să se consume bucuria prea-plinului Crăciunului. De unde aversiunea față de ambalajele căzute ale cadourilor deschise?


Atenție, când  pui fundă sufletului și-l dărui, să nu fii cumva hârtia de ambalaj; mare atenție.
(L-am luat pe Poptamaș cu finalul ăsta, recunosc)  


miercuri, 24 decembrie 2014

Aici, Acum- Urări de Crăciun, că n-are cum fără

Haide să dăm drumul urărilor de Crăciun! De la mine către voi, cei ce citiți aici, toate gândurile bune, urările frumoase, iubiți nebunia strălucitoare a sfârșitului de an și iubiți-vă pe voi. De acolo vă trageți seva ca să-i iubiți și pe ceilalți (sună banal, dar cam asa e, zău!).
Ne auzim, sunt pe aici.






luni, 22 decembrie 2014

Primul bilanț- Bună să vă fie inima, așadar

Bună să vă fie inima tuturor celor care mă citiți aici pe blog și toate gândurile mele frumoase și calde către voi acum, în preajma Crăciunului și a Anului Nou.

La mai puțin de două săptămâni de la deschidere, blogul Foaie de Drum Lung a cam spart tavanul așteptat de audiență. Asta mă obligă, absolut pe bune vorbesc. O să-mi mai taie din orele de somn (și așa puține), de aplicat machiajul de prințesă sau de țopăit aiurea prin locurile de trafic torontoniene.
Vă mulțumesc și, tot pe bune, sunt copleșită ca o fetiță care a primit prima ei coroniță la serbarea de sfârșit de an.




Am reușit câteva lucruri importante, in acest răstimp. M-am conectat cu câteva dintre cele mai valoroase bloggerițe de limbă română care populează spațiul literar virtual, astăzi: mă refer la Corina Ozon (http://iulicika.wordpress.com/), Petronela Rotar (http://acestblogdenervi.ro/), Ana Barton (http://www.anabarton.ro/) si Gabriela Cimpoca (http://www.blogulucimpoca.ro/). Am primit încurajările lor (Ana Barton chiar mi-a zis răspicat să pun să scriu cu diacritice, că nu-s robot on-line, ceea ce m-am executat și mi s-a părut firesc să fie așa).
Le mulțumesc și aici și învăț de la ele arta navigării în lumea nebună si inocentă a blogurilor, acolo unde sufletul devine pagină scrisă iar gândurile fertile cresc alte gânduri.

Vă invit să le parcurgeți blogurile, ori de câte ori vă este dor de vorbe împletite, ori de idei săgetate către cer, în imposibila armonie a vieții. Pentru că scrisul rămâne o patimă, împărtășirea lui devine o ușurare.

Nu în ultimul rând, am deschis pagina de facebook a blogului de față
https://www.facebook.com/pages/Foaie-De-Drum-Lung/482795805192144?ref=aymt_homepage_panel

Am făcut-o pentru că mediile virtuale sunt deja atât de intrinsec legate încât a ignora fenomenul ar fi o prostie. Vă astept și acolo, să trecem împreună prin visul acesta tainic și copleșitor, numit Drum al Destinului.
Cam atât, acum.
Spor la pregătiri, spor la gândul Crăciunului! Mai vorbim, sunt pe aici.




duminică, 21 decembrie 2014

Acum, Aici- Auzi, tu vrei să te împaci cu mine?

Și se făcea că navigam prin lumea halucinantă a lui Orice Se Poate, cu măduva spinării burdușită de principii morale țepene, cu mintea și inima înțesate de țipetele celor trăzniți în moalele capului de nedreptăți strigătoare la ceruri; 
aveam mâinile unsuroase, mânjite și cu negreală pe sub unghii de-atâta strâns mâna unor libidinoși politicieni ori de-alde .ute vânt cu funcții cheie; 
aveam degetele picioarelor boante de-atâta izbit în bordurile lui Nu Se Poate; 
inspiram  asfințituri pixelate de la tonnerul prost, dat de dumnezeu unei gloate gălăgioase de săraci cu duhul;
iar asta era demult de tot...
Și alergam, căutam un loc unde să m-asez într-o zonă retrasă, singuratică, o pădure dacă s-ar fi putut, să-mi ling rănile, să-mi vindec cicatricile. Și să muncesc cu ziua la vreun mcdonald de capat de lume, cât să am să trăiesc.
Jur ca asa am vrut; 
mi-era până peste cap de viața cocălărită a unei ștăbimi cu ceafă de porc, la mijlocul anilor ‘90.



Trei ani încheiați la nasturi până-n gât nu am citit în românește, nimic. N-am ascultat un cântec românesc. N-am văzut un program tv în românește (la naiba, nici nu era mare lucru în 97- 98 pe internet).
Abia acum îndrăznesc să întorc corabia, să pun compasul înapoi spre Polul meu Nord, ca destinație a sufletului, în timp ce vâslesc, într-un acvariu foarte relativ multicultural, dupa cum s-arată, în apele Polului meu Sud.

Au trecut 17 ani, iată, de la coșmarul din care am plecat fără să întorc privirea înapoi.
Abia acum, după ani, întind să prind mâna celei care mi-a dat o menire.

Timid, calc peste credințele care mi-au suflat, ani de zile, în pânze ca să demarez și să m-așez pe orbită.
Acum cred că România e tot mai normală.
Și ce stare de bine îmi dă regăsirea asta, fie acum și numai virtuală. M-aș minți dacă aș zice ca e altfel.
Auzi Românie, tu vrei să te împaci cu mine? 

Viața ca Un Spital- Un braț De Pliante, Gata de Încorporare

Duminică de dimineață, cu noaptea-n cap, la două săptămâni distanță de orele când voi fi dusă în somnul cel mai profund. Am gânduri amestecate despre ce pot, știu și simt acum și viziunea a ceea ce-mi va fi peste două săptămâni. Operația asta este una de rutină, mi s-a spus la ședința de circa două ore de pregătire, cu două asistente,  pentru ce m-așteaptă la, și post operatoriu.  Mi s-a explicat, ca la turnarea unui film, pe secvențe, pe ore, prin ce voi trece.

Iartă-mă doamne, prin operații am mai trecut, când locuiam în țară, știu ce e aia o anestezie totală, cum e prima zi și cum, zi de zi, ești mai întremat, până te pui pe picioare. Nu mi-a fost, însă, descris cu atâta lux de amănunte, vreodată, ce avea să mă aștepte. Știu acum, pe secvențe, din momentul trezirii și până în cea de-a treia zi de spitalizare, când îmi vor da drumul acasă, ceas de ceas, ce mi se va petrece. De exemplu, la o oră de la trezirea din anestezie, după ce voi fi învățat cum să-mi administrez singură, apăsând un butonaș al pompei, doza de morfină, doi asistenți de recuperare se vor înfațisa la patul meu și voi face, ajutată, primii pași. Ei vor reveni la orele (…) și la orele (…). Iar eu trebuie să fac exact ce spun ei.




La o oră de la trezirea din anestezie, aici, unde intervențiile la genunchi și șold se fac pe bandă rulantă, voi fi mergând deja.
Mi-au spus că operația va dura o oră și 45 de minute, cu totul. Am aflat că momentul critic înseamnă tăierea arterei femurale și sudarea la loc, că sângele meu va fi atât de diluat încât să nu permită formarea de cheaguri, că faptul că-s slabă (slavă domnului, am dat jos vreo 15 kg de anul trecut și pană acum și, apropiindu-mă de 53 de ani, în februarie, văd că-mi vin încă niște pantaloni anume, cu care am copilărit în perioada jurnalismului meu revoluționar al anilor '90 și pe care i-am luat, security blanket, cu mine la plecare) va ajuta înzecit la recuperare.
Ce va urma însă, post operator, sună ca naiba. N-am voie să conduc mașina, zic ei, trei luni. Cum adică, din ianuarie și până în aprilie nu conduc ? Apoi recuperarea asta greoaie înseamnă niște proceduri de fizioterapie și gimnastică anume și sper din tot sufletul să nu cedez nervos la atâta așteptare.
Mi s-a pus în față adevărul: ori respect la literă programul de recuperare, ori risc să am probleme cu mersul, pe viața. Daca respect totul, voi merge mai normal decât un om normal.  Ei bine, Magdo,  urmează testul de anduranță, așadar. Răbdare, timp de trei luni.
Mi s-a spus că nu sunt bolnavă. Că aceasta este o condiție și nu o boală. După care mi-au dat un braț de pliante, fișe, foi și foicele, într-un plic mare, cu numele meu pe el. Este plicul cu care mă voi prezenta la internare, în exact două săptămâni. Sunt înrolată. Ei m-așteaptă la încorporare pe 5 ianuarie.


Mă uit în jur; dimineața asta de duminică, în preajma Crăciunului, lupta să se afirme pe un cer întunecat de solstițiu de iarnă. Mi-e, curios, sufletul ușor și chiar zâmbesc. Nicio experiență de până acum nu se va compara cu prizonieratul mișcărilor pentru trei luni încheiate. O încercare pe care sunt pregătită s-o trec Magna Cum Laude.    

joi, 18 decembrie 2014

Viața Ca Un Spital - Am intrat în linie dreaptă

Am intrat în linie dreaptă. Mă așteaptă o intervenție chirurgicală destul de complicată (hip replacement-înlocuire de cap femural), exact la începutul lui ianuarie 2015.
Este un defect din naștere pe care a venit vremea să îl corectez, întrucât am deja dureri insuportabile. De ce spun că am intrat în linie dreaptă: azi am primit brățara (cu numele, data nașterii, contact, bar code, etc) și am terminat analizele preliminare operației. 
Am cunoscut chirurgul, anestezistul, chirurgul-mâna a doua, două asistente medicale care vor participa la operație, mi-au luat sânge, mi-au făcut radiografii. Medicul de familie m-a consultat separat și e permanent la curent cu etapele pregătitoare la care mă aflu.


Iar inainte mi se aștern două petreceri pe cinste, pe 26 și pe 31 decembrie, ocazie cu care ne-adunăm aici, acasă, pentru 80's parties, fiindcă asta va fi tema anul ăsta.
Două petreceri și o intervenție chirurgicală, în următoarele trei săptămâni.
I have something to look forward to :)

Spitalul Trillium din Mississauga știe tot ce trebuie să știe despre mine, mai multe decât știu eu despre sănătatea mea. N-am spaimă, doar emoții să văd treaba terminată.
Va fi o recuperare lungă, de câteva săptămâni bune, timp în care, învelită în pătură, am să contemplez zăpada, din casă. Am să reînvăț să merg cum trebuie, fără dureri. 
Va fi o operație de rutină, spun ei, de circa doua ore.
Va mai fi o cicatrice verticală, de vreo 12 cm, pe șoldul stâng; iaca problemă estetică ce am.
După care, în decada următoare nu vreau să-mi mai amintesc cât de tare și cât de mult timp a trebuit să suport dureri peste dureri.

Gata, se va termina în curând; simt deja o ușurare neinchipuit de mare. O să scriu despre asta pe măsură ce se mai întâmplă lucruri. Până atunci, vine Crăciunul!




Aici, Acum- Un tablou năucitor, semnat Lehte


 


Tabloul acesta este o pictură în ulei, datată 25 iunie 1966, semnată Lehte și cam atât este tot ce știu despre el. E mare, e uriaș, cam 1,50X 1,10 m. N-am văzut vreo fotografie pe net a vreunei picturi semnată de același autor. A fost cumpărat de ocazie, de la cineva care vindea doar rama, în ideea că fiind din lemn sculptat, ar avea careva nevoie. Prețul: 30 de dolari. Nu glumesc, 30 de dolari.

Vreo trei săptămâni a stat în garaj, să-i iasă mirosul (mirosea a vechi, a fost ținut prin vreo magazie, gândesc). Și m-am apucat de restaurat. 
Restaurarea a constat în spălarea, centimetru cu centimetru, cu soluții curățitoare, până am văzut ce culori erau la origine...a durat două zile pline, de weekend. Acolo undea avut culoarea ciobită (rama sau pictura) am restaurat cu culoare, probabil vreo 3 centimetri pătrați, cu totul. A luat mult, că n-am avut curaj, să nu-l stric cumva.
În fotografia de după curățire culorile apar vii, contrastele mai bune (chiar daca nu așa de aprinse ca-n fotografie, dar totuși) iar efectul, este, credeți-mă, hipnotic. Privești așa, minute în șir.

Am uscat cu flanel uscat, tot așa, centimetru cu centimetru, la fel cu rama. Am vopsit rama apoi cu un strat subțire de ulei de rapiță, pentru conservare. Place ce-a ieșit? 
Il iubesc. N-am o explicație, pur și simplu îl iubesc. Aduce cu visele mele din copilărie, pe vremea când desenam pe bandă orașele viitorului, unde era mereu întuneric și toti aveam nave individuale cu care zburam, haotic, printre blocuri...

Ce viață!

marți, 16 decembrie 2014

"Să aibă și săracii câte ceva..."

Citesc Însemnările Unui Amator De Artă, eseuri semnate de Krikor Zambaccian (1889-1962), renumit colecționar de artă din perioada interbelică, bun prieten cu marii artiști ai vremii (Pallady, Luchian, Tătărăscu, Ciucurencu, Petrașcu, etc.) și care, în 1947 a donat (un fel de-a spune, a fost forma elegantă de a vorbi despre o confiscare grosolană, petrecută în anii timpurii ai tranziției către comunism-n.a.) o impresionantă colecție de tablouri și obiecte de artă, statului român, cu condiția ca obiectele să rămână în clădirea proprietate a colecționarului, iar imobilul să fie transformat într-un muzeu.
Este actualul Muzeu de Artă Zambaccian.



Aflu din volumul tipărit în 1957 câteva dintre obiceiurile boeme, altele mai puțin boeme, năravurile, ticurile verbale ori tabieturile artiștilor plastici români, cei mai mulți cu studii solide de artă în Franța ori Italia. Și cine ar fi în măsură să judece un artist, în fond?

 Zambaccian povestește despre cum se tranzacționau tablourile, cât valorau Grigoreștii și cum puteau fi ei procurați, la fel de putin ortodox ca și astăzi. Cum maestrul Grigorescu picta Care cu Boi pe bandă și, pe cele care nu erau dintre cele mai reușite, le înrăma și le vindea celor cu mai puțină dare de mână :" să aibă și săracii câte ceva...", zicea. 

 Cum artiștii nu se dădeau îndărăt să se defăimeze public, mânați fiind de vanități de oțel, cum cumpărătorii de artă (o piața selectă, discretă și tenace) așteptau ani în șir pentru ca mai-știu-eu-care tablou să iasă la vânzare, cum își vizitau unii altora colecțiile în timpul zilei și, mai mult decât toate, cronicile plastice semnate de Zambaccian. Ele sunt de un rafinament desăvârșit. 


Arta de a descrie, în două pagini de carte, un tablou (multe dintre ele nu au fotografii, așa că doar mi le inchipui) este aș spune, perfectă. Mi-a fost străină până acum și mă bucur că am descoperit critica de artă româneasca prin ochii unor adevărați cunoscători.

luni, 15 decembrie 2014

Textele dintre Inimă și Minte- Sunt dată

Iar am să dorm puțin la noapte, iar o sa tai felii de lună.
Am să-ți pun tocul pantofului pe vorbe și-am să-ți înșir trandafiri sălbatici, de la ușă pân' către Nicăieri.
Respiră.
Și zi-mi cum de poți.
Când ai sărutat, ultima oară, piatra unui inel încărcat de secrete ? Nu-i târziu, și nici devreme fiindcă n-a trecut niciun timp care să te tragă de mânecă.
Mai demult am crezut că-s singura care a ales viața pe cărări în trepte și acum înțeleg cât de mulți suntem, în fapt.  
Vezi tu, eu, tu, noi suntem altfel. Și știm asta. Nu suntem ca cei de-aici, n-am crescut precum copiii noștri, aici. Nu mai semănăm cu prietenii lăsați acasă. Noi suntem altă specie.
Eu am întors vorbele în jurul lor, circa o viață și-ncă șapte înainte. Așadar, nu mă crede. Fiindca-s dată. Sunt dată Scrisului. Tragic și fantastic deopotrivă, știu.



Aș așterne fața de masă-n curte și-aș juca șah cu tine, până târziu. Sau mai degrabă aș sta de vorbă cu tine, leganată pe-un sezlong în curtea asta imensă, cu ochii la stele, pândind satelitu' care trece, invariabil, la zece seara, exact pe Ecuatorul boltei, respirând în ritmul muzicii de dinainte de lume. 
Visez boem, cu ochii întredeschiși la flacăra vetrei care împrăștie scântei pocnind oxigenul cu zgomot, ca pe vreascuri, până în zori.

Ai tu viză-n pașaportul conștiinței ca să mă privești?  Fiindcă ăsta e doar începutul. Leagă-ți centura de siguranță, pentru liniștea ta.

Iarna- auzindu-i pintenii cizmelor cazace scrâșnind pe pietrele Muskokăi

Ultimul stop înaintea marii zăpezi, ultimele pregătiri: casele încheindu-se la nasturi și trăgându-și căciulile peste urechi, copacii punându-și fulare și mănuși, frunzele dând înfrigurate telegrame suratelor de la sud, vânt, vânt.
Vânt. 
Vreau să uit Crivățul cu care am crescut la malul Dunării. Sălbatic vânt împânzind o salbatică stepă, Crivățul, înzecit mai rău decat văntul dispre Nord al țării ăsteia lată, lălâie și caldă la suflet ca o pâine scoasă din cuptor.


De la nord, tăvălugi de nori groși, grași și denși, gri ca o fabrică abandonată, se îndeamnă către oraș.
Așteptăm, cu ochii mari și o cană de ceai fierbinte, să ne loveasca viscolul.
Mai contează dacă este azi sau mâine? Iarna nu mai are nevoie de introducere, copacii i se apleacă deja până la pământ, iarna e aici.

În fiecare iarnă adunăm, cu grijă, pătura în jurul picioarelor, pe fotoliu și bem ceai de iasomie, privind la curtea plină cu zăpadă.Privim, cu un zâmbet copilăresc îin minte, la ninsoare.


Adormim seara, în lumina sidefată a lunii reflectându-se în zăpadă și ne țiuie urechile în liniștea deplină a nopților înzăpezite.
Iar dacă un coiot, în zare, își anunță nunta, atunci somnul se leagă singur cu fundă și se agață de vise întocmai ca un ornament de brad.
Iarna calcă atât de apăsat către Toronto, am senzația că-i aud pintenii cizmelor cazace scrâșnind pe pietrele Muskokăi, ritmul pașilor apăsați, ritmic, pe frunzele uscate-n straturi ale Algonquinului, alternând cu troznit de cregi ițite obraznic în calea-i.

Iar noptea îi simt respirația cu miros de brad, un parfum proaspăt și cinic, de viață și de moarte, deopotrivă.
Iarna asta are ochi frumoși. Are vorbele în desagă. Are chef de o cafea numai și numai cu mine, la o răspântie de pișcoturi cu baclavale însiropate.


Șșșș, vine iarna…

duminică, 14 decembrie 2014

ProDiaspora are, astăzi, valoarea Europei Libere de altădată

Hai să nu facem noi infarct după infarct, la auzul veștilor că unul dintr-o sută de români are o armă în casă, că două milioane sunt potențiali purtători de virusul hepatitei sau că plajele românești s-au îngustat la jumătate. E cam mult.

Poporul român e așa de ocupat cu el însuși, încât abia dacă are vreme să mai ridice ochii deasupra gardului, la milioanele de perechi de ochi care îl urmăresc, on line, de pe toate meridianele. Mă refer la diaspora noastră, cea care după unele calcule ar atinge deja vreo zece milioane, dintre care vreo patru milioane sunt români emigrați la prima generație, ca tine și ca mine. 

Patru milioane de români care, mai în glumă mai în serios își pun problema, razant, cam cum să repare țara aia. Nu c-ar fi vreo chestie,dar pe noi nu ne întreabă nimeni. Nu c-ar fi vreo chestie. 

Ecaterina Cîmpean din România și Robert Landmann din Germania au pornit, în urmă cu circa sase ani, postul de radio on-line ProDiaspora (www.prodiaspora.de). Proiectul lor cuprinde emisiuni fără conținut politic, abia dacă transpare actualitatea românească și nu au în grila de programe nicio emisiune cu caracter religios. Realizatorii programelor sunt nu doar în România ci și în Belgia, Germania, Franța, Spania, Italia ori Statele Unite. 

Ei sunt, după spusele lui Cathy, lipsiți de experiența de lucru în vreun radio și asigură continuitatea la emisie, cu sfințenie, 24 de ore din 24. Muzica bună, uneori atât de veche încât deșteaptă nostalgii din copilăria mică, alteori abia intrată în clasamentele internaționale păstrează numitorul comun: diaspora română este conectată, pentru prima oară, la un canal comun de comunicare. 

ProDiaspora are astăzi valoarea Europei Libere de altădată, sub aspectul coagulării mesajului românesc din diaspora. 
Cum decurge ziua la ProDiaspora? Emisia se transferă de la un moderator la altul, simplu, prietenește. 
Imaginați-vă, avem tehnologia care permite transferul emisiunilor Live de la un continent la altul, la distanță de un click de mouse. Alt punct forte al ProDiasporei este posibilitatea ascultatorului de a comunica in timp real cu moderatorul. 
Chat-ul instalat în pagina de Contact îți dă senzația că însăși emisia se petrece în camera alăturată ție. Un dialog care micșorează distanțele, o comunicare care include lejer și prezența ta („Salutăm ascultătorii din Canada și Statele Unite care tocmai au accesat ProDiaspora ...”). 
Se încrucișează mesajele și considerațiile personale dintr-o țară într-alta, e amuzant și serios deopotrivă. Pro Diaspora este, de departe, cel mai frumos, divers si curajos proiect de media al diasporei românești. 

Probabil că inițiatorii realizează la ce s-au înhămat, cu atât mai mult cu cât și Canada va dori să participe, în scurt timp, cu programe de radio adresate restului diasporei. Sunt convinsă că există talentele, împrăștiate prin lume, care dori să voluntarieze la un asemenea proiect global. 

In concluzie, celor din Canada  pasionati de realizarea emisiunilor radio on-line le spun sa dea un click pe adresa de web de mai sus. Se poate sa punem si Canada pe harta Pro Diaspora.
Se poate.

Textele dintre Inimă și Minte- Proiectul Câtre Nicăieri

El înoată apele deceniului al cincilea, între cele două reale anotimpuri, în Canada. El are un celular încărcat de mistere şi de secrete, lipit de palmă stânga. Cu dreapta conduce, către şi de la destinaţiile devenite banale şi a devenit, în timp, un soi de GPS în sine, într-a naviga viaţă deceniului lui de forța.
Aude pe fundal un ceas ticăind tot mai alert, ştie că este ceasul lui. Are tovarăşi, nu prieteni; prietenii au rămas undeva foarte în urmă, li s-a pierdut cărarea. Dacă au fost, vreodată, prieteni, se gândeşte.Nu are repere dar este încărcat de visuri ; tinde să alunece frecvent pe covoarele aspre ale realităţii. Nu c-ar fi un lucru rău dar i s-a demonstrat, în vreme, că izbiturile în mantinelele încercărilor l-au dat înapoi cu ani.

A divorţat, e liber şi vazduhist, e neîngrădit în visuri şi nu are nici măcar un plan. Uitându-se înapoi, a schimbat câteva locuinţe, posibil să plătească pensie alimentară încă vreo zece ani . Acolo unde locuieşte se intră încălţat până în dormitor. E liber să facă ce vrea.Dacă vorbeşti cu el afli despre nemernicii făptuite de fostele lui partenere şi cum i-au schilodit ele sufletul. El se scuză şi acuză, el vrea să fie văzut drept un alt omsi e la curent cu ultimele gadget-uri.
El nu are alți barbați din familia lărgită, în preajma, el nu ştie după cine să se ia, de la cine să invețe; pe el îl poartă săptămâna de mâna, el visează să mai facă o dată ceea ce-a făcut, cu responsabilitate adică, o casă a lui.De ceva vreme se alege cu tovarăşe pasagere şi cu ochii în tavan.  Nu admite că nu mai are suflu pentru a-şi întoarce barcă.
Va spune că în general ascultă şi de la alţii şi că are un plan. Nu-l credeţi, n-are.
Deceniul şase is freacă mâinile cu cinism şi-l aşteaptă să-l îmbrăţişeze că pe un frate. El se va lasă captivat de deceniul şase care, spre deosebire de deceniul cinci, este monden şi stăpâneşte retorică. Şi între două beri cu conştiinţa nici nu-s va da seama că încă nu ascultă, încă nu are un planVise are, suflu- mneah. Habar n-are unde-o să-l poarte anii următori, între un Paşte şi un Crăciun, între două delegaţii.

Lampa îi mai rămâne încă vreun deceniu aprinsă, mai pârleşte, periodic, aripile, înflăcărat de Proiectul către Nicăieri la care lucrează asiduu. 

Textele dintre Inimă și Minte- Singura mamă de pe tărâmul fără de mame



Ea are mare noroc că este perfectă.
Oglinda îi spune, mama la telefon îi spune, verişorii i-au zis cu nonșalanță, când a fost ultima oară în România, vai, dragă da’ ce bine arăţi !, soarele însuşi se învârte după zâmbetul ei.
Ea a demonstrat râului şi ramului, c-atunci când a venit cu căţel, purcel, copii şi soț în Canada, a avut raţiunea cea mai de neclintit şi că nu s-a abătut nicio clipă de la ea. Mai exact, ea nu s-a abătut nicio clipă de la nimic.
Încătuşată de obligaţiile familiale, Ea a-nvăţat să-şi înghită gândurile, a descoperit că trebuie să facă întâi ce trebuie şi apoi ce-i place, a învăţat a-şi înghiţi visurile-n pernă. Neabătându-se de la nimic, ea s-a transformat, în timp, într-un monstruleț gingaş şi tenace. In fapt este o victimă.
A fost geloasă în studenţie pe mai ştiu eu care colegă, acum e geloasă şi pe colegele lui de servici. A fost în competiţie pentru note ori favoruri, aici a intrat în competiţie cu ea însăşi, cu El însuşi, cu copiii ei, cu colegii, cu vecinii, cu Canada însăşi. Ea trebuie să fie prima, ea nu se va opri până nu va fi prima.
El holbează ochii la ambiţiile ei, cel mai adesea greu de descifrat, întotdeauna spuse pe ton apăsat şi ultimativ iar Ea, foindu-se în bucătăria în care abia are loc de-atâta vanitate, îl fixează cu privirea şi-l ingheața. Atunci Ea devine ceea ce n-ar fi crezut  nici ea însăşi: o tovarăşa învăţătoare, cumulată cu mama ei, în zilele cele mai proaste, cu şefa imposibilă, ea devine  uşurel o scorpie.
Ea vrea de la el că el să împingă familia pe scară ierarhică, să crească palatul şi mai strălucitor, să sporească talerii din camera comorilor; ea îi cere Lui, imperativ şi aşteaptă că el să deschidă toate uşile. Ea nu are niciun plan, ea are ambiție.
Nu, ea nu are niciun plan al ei şi vai şi amar să-i spui că vezi asta.
În clipă aceea ia foc Pacificul de la erupţia ei de energie. Ea este sigură că face totul bine şi nu-l vede pe El atunci când, obosit şi cu ochii aproape căzuţi, încearcă să-i explice paşii mărunţi. Ea nu vrea paşi mărunţi, ea vrea vrea paşii mari, apăsaţi, hotărâţi care să-i deschidă calea, ei şi puilor ei. Şi pentru asta El trebuie să se ocupe.
El vine târziu de la lucru, ea şi-a pierdut simţul umorului la un bbq, astă vară. Ea nu are un plan dar țipă, mai nou, refrenul cu Aşa Nu Se Mai Poate. Şi are aceeaşi voinţă de nezdruncinat, cea care i s-a ascuțit cu anii de şedere peste ocean: exigența maximă, la un contact cu realitatea en poigne-uri.
Ea e categorică, ridicol de categorică, ea vrea certitudini publicabile în Monitorul Oficial, vrea să învingă spaima de a fi singură mama de pe tărâmul fără de mame, vrea două rânduri de şindrilă pe acoperişul gândurilor, vrea copiii în şcoală privată şi atunci îl priveşte sticlos pe El.
Iar El nu ascultă şi nu are plan, cum spuneam mai înainte. Nici mai ‘nainte n-avea planul prea clar, acum nici atât…o priveşte buimac.
Între cei doi, amândoi fără de planuri, se ițeste, în weekenduri, seara, câte-un mărţişor de vorbe, parfumat şi care să-i îmbujoreze.
În realitate el are cicatrici pe piept, ea are urme de arsuri de la aragaz, pe ambele brațe. Amândoi sunt gata să dea click pe Download. Amândoi suferă când se schimbă vremea.
Ea e minunată în mintea ei, e perfectă şi va rămâne aşa încă vreo cinci-şase ani ai deceniului cinci.
După care, încet şi cu înţelepciune se va metamorfoza şi va rade în hohote la amintirea perioadei spartane din familie. Va recunoaşte foarte puţin, va fi înţeles însă totul. Abia atunci îi va fi cu adevărat bine. Ei, doar.

Ea are mare noroc că nu-i mai trebuie vreun plan, nu c-ar fi avut vreunul pan-atunci. Şi începe să iubească, brusc, natură!

vineri, 12 decembrie 2014

Biografie de blogger- Mie, legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără


Textul de mai jos a fost publicat prin amabilitatea unui jurnalist de mare ținută, Adrian Halpert, pe website-ul Reporter Virtual, în primăvara lui 2013 http://www.reportervirtual.ro/2013/03/destine-ziaristi-care-si-au-luat-lumea-in-cap-magda-o-romanca-puternica-in-canada.html)
Pe Magda o ştiu din 1992, de la „Evenimentul zilei”. Fără nicio exagerare, era spaima mai-marilor din Ministerul de Interne. Generalii tremurau în faţa ei şi nu exista nimic să nu poată afla. Lucra într-un departament botezat de Ion Cristoiu „Investigaţii şi Servicii Secrete” alături de nume că Sergiu Toader, Radu Tudor sau Dan Capatos.
Magdalena Manea – pe numele de jurnalist, Magdalena Ionescu (numele real) a debutat în presă la cotidianul „Viaţă Liberă” din Galaţi, în ianuarie 1990. Din iunie 1992 la „Evenimentul Zilei”, a participat în calitate de corespondent de război la asediul oraşului Sarajevo, în 1994, în timpul războiului din fosta Iugoslavie.
Alături de echipa Antena 1, a transmis de la faţă locului când s-a prăbuşit avionul de la Baloteşti, „înaintea lui Sergiu Toader pe atunci la ProTV. Asta că să respectăm adevărul istoric ”, după cum ţine să ne amintească
Timp de doi ani a fost reporter şi editor la Tele7 ABC, Antena 1, corespondent Radio Contact, Curierul Naţional, Mediafax pentru ca în 1996 să preia relaţia cu Presă, în cadrul Direcţiei de Presă a Ministerului de Interne. Magda a publicat şi un roman, în 1997, „Război de Lux”, având că fundal războiul din fosta  Iugoslavie, la Editura naţională din Bucureşti. În 1998 şi-a urmat un vis mai vechi, acela de a pleca din ţară. A emigrat şi s-a stabilit în Canada, unde n-a reuşit să scape de microbul gazetăriei, aşa că, pentru o perioada, a înfiinţat şi a condus ziarul de limba română „ACASĂ”. Magda vorbeşte cu pasiune despre linotip, calandru şi rotativă, noţiuni necunoscute multor „jurnalişti” de astăzi care – vorba colegului Mihai Duţă de la B1 – fac teren doar pe Google… A răspuns cu emoţie la rugămintea mea de a-şi aşterne povestea – era să zic pe hârtie! – pe tastele computerului. Iată povestea Magdei, scrisă chiar de ea (Adrian Halpert)

Pe mine ursitoarele m-au botezat într-o  luni de dimineaţă, după un chef cu lăutari, în cristelniţa cu plumb a vreunei  tipografii. Mi-au menit să-mi fie scutecele uscate pe calandru, la rotativă, să-nvăţ a-mi mâzgăli numele pe colţul paginii Bun de Tipar, înainte de cântatul cocoşilor, iar mersul n-am mai apucat să-l mai învăţ, fiindcă alergatul între A Putea şi Nu Se Poate a venit cu rezoluţia: aveam să trăiesc într-o permanentă cursa cu mine însămi.
Mie legitimaţia de jurnalist mi-a murit de tânără, acum cincisprezece ani când, adormită de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea şi de maşină de scris şi îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată,  am desenat pe-un şerveţel, în deplină taină, calea ce era musai să se deschidă: aceea de a lua Drumul la cel mai serios mod posibil, că menire în viaţă, că destin.

Nimic neobişnuit, eram tributară minţii mele antrenate în a nega realitatea comunistă în care crescusem, realitate sfidată obscen de câte un catalog Neckermann jumulit, care mai ajungea ocazional prin apartamentul alor mei din Galaţi.

A pleca din ţară a fost crezul ascuns, a fost supapa către cerul albastru a întregii mele generaţii. Am fost împinsă, relativ strategic, într-un liceu de matematică-fizică, în clasa specială de matematică-informatică, cam singurele de Doamne-ajută din vremea aceea, întru prestigiul familiei, şcolii, patriei probabil… Am urmat cu rigurozitate Facultatea de Nave a Universităţii din Galaţi, ţinând pe-ascuns jurnale încreţite de lacrimi şi de frustrare, plănuind s-ajung îmbarcată pe vreun vas comercial cu destinaţia Rotterdam, unde să mă pierd, la asfinţit, doar cu paşaportul în buzunar. Din toate astea m-am ales la final cu patimă scrisului, îndulcită de curiozitatea gazetărească şi dublată de cititul cărţilor peste cărţi, peste alte cărţi, a bibliotecilor întregi peste alte biblioteci.

De ce-am plecat
Au fost nevoi mai mari decât banii ori un trăi confortabil, decât recunoaşterea şi vanitatea profesională. Am ţinut-o în braţe, la finele anilor ’80, pe fiica-mea, Diana, o copila frumoasă, înfăşată în maternitate în scutece reci din finet scorţos de-atâtea spălări, uscate nesănătos deasupra aragazului, în bucătărie, pe frânghie. Am crescut-o cu lumina raţionalizată, cu căldură raţionalizată, am simţit un junghi în stomac când am văzut-o îmbujorată şi cu cravată de şoim al patriei în apartamentul mobilat standard, pe uşa căruia scria pompos : Fam. Ing…

 Când şi cum am plecat
Am plecat când în România abia explodaseră tarabele şi tarabagiii, când apăruseră pungile de-un leu cu fete dezbrăcate, când cu Topi-Top şi Jelly-Bon, Saylor Moon  la televizor pentru copii, când nu erau carduri de plastic şi nici bancomate nicăieri, imediat după ce-a câştigat Emil  Constantinescu alegerile. Am votat şi, la foarte scurt timp, m-am simţit furată şi descumpănită, aşa că am început pregătirea bagajelor. N-am plecat din ţară cu înverşunarea cuiva care vrea să plătească poliţe. Atunci a fost doar momentul, motivaţia există dintotdeauna.
Ultima poziţie pe care o ocupasem în România, după anii de gazetărie,  era în cadrul Direcţiei de Presă a Ministerului de Interne. Motiv pentru care, atunci când mi-am anunţat demisia în vederea plecării, ministrul Gavril Dejeu şi Direcţia de Cadre au sărit de doi metri, ameninţând că mă pun în discuţie în Consiliul de Onoare pentru Trădare de Ţară şi că Parchetul Militar mă mănâncă! M-a pufnit râsul: veneam din presă, îi ştiam pe corespondenţii agenţiilor de presă străine în România, ştiam cam toată crema presei româneşti la acea vreme, ce-ar fi fost mai inoportun decât să declanşez un circ cu încălcarea Drepturilor Omului?! Aşa că, într-o discuţie-două-trei, amicale, seara, în clădirea din Calea Victoriei, le-am zis tuturor, duios, să-şi bage minţile în cap şi să mă lase să plec în… puii mei. Şi m-au lăsat! Nu, însă, fără a mă trezi cu doi băieţi zdraveni, tunşi regulamentar, îmbrăcaţi în civil, tăindu-mi calea şi fixându-mă cu privirea în dimineaţă plecării, la Otopeni : fie şi-aşa, am zis…

Ce-am găsit în Canada şi ce-am făcut
În Canada am găsit un frig de crăpau pietrele. Plus, distanţe astronomice între două puncte, simţite din plin la mersul pe jos, până să ne cumpărăm prima maşină. Da, să nu uit, în Canada am plecat patru: eu, Bogdan Ionescu, soţul meu de atunci şi doi copii: Diana, fostul şoim al patriei şi care mângâia un proaspăt eliberat Buletin de Identitate, şi Dragoş, un băieţel de cinci ani, blond şi inimos, înfiat dintr-o familie mai fără de căpătai, din Dâmboviţa. Bogdan, fost gazetar la rândul sau (fost Şef-secţie Politică la „Evenimentul zilei” – n.n), nu s-a adaptat niciodată pare-se la viața riguroasă canadiană aşa că el chiar „şi-a luat lumea-n cap” – cum se numeşte aceasă rubrica despre gazetari… Mai exact, şi-a abandonat, pur şi simplu, familia, în Canada şi s-a întors buimac la Bucureşti. În iunie 2009, şi-a cumpărat pe ascuns un bilet de avion, şi-a împachetat valizele, aproape c-a golit conturile familiei şi a fugit din Canada, fără măcar să-şi ia rămas bun de la mine şi de la copii. Nu aveam discuţii, ba dimpotrivă!, nimic nu ar fi prevestit tragedia brutalei mutilări a familiei noastre. Nu avea job în perioada aceea şi probabil că asta a declanşat frustrarea. Ştiu, e încă inexplicabil. Că-n filme, adică!…
În Canada am găsit de lucru, fiindcă numai cine nu vrea să muncească nu găseşte aici ceva de lucru. Primii bani i-am făcut într-un job ocazional de presă, normal: am făcut delivery pentru „New York Times”, ediţia de sâmbătă: un ziar cântărea cam două kilograme!
Mai apoi am lucrat cu acte în regulă într-un Call Center la banca American Express, unde am primit duşul rece al vieţii şi conduitei corporatiste şi unde am învăţat finanţele inside-out, de-mi permit acum să mă lansez în proiecte profesionale financiare până şi cu experţii lui Isărescu de la Banca Naţională, la o adică! Am locuit tot timpul în Aria Metropolitană Toronto, acolo unde sunt circa 65 – 70.000 de români, cei mai mulţi ingineri cu acte predecembriste şi unde mi-am căutat şi drumul în carieră.

Supply Chain – un mecanism pe care-l stăpânesc
Iar de la banca am trecut în sectorul-bijuterie al manufacturii şi serviciilor: Supply Chain. Ce înseamnă asta: înseamnă un grup de oameni care coordonează şi execută, de la faza de idee , trecând prin proiect, prognoza, execuţie, stocare şi inventariere, transport, vânzare, facturare, încasarea facturii şi înapoi la pasul de început, reluarea ciclului pentru un nou produs. Este un domeniu-coloana vertebrală al Americii de Nord şi cuprinde toată manufactura, serviciile, sănătatea, educaţia – tot, tot. Supply Chain-ul este sistemul circulator al societăţii, este un ciclu economic esenţial şi nu are întrerupere. Şi da, după zece ani de Supply Chain în Canada, timp în care am trecut prin diferite roluri şi am învăţat aproape tot ceea ce se poate învaţă în Industria Alimentară (Food Industry) , cu disciplină şi determinarea imprimate în anii de şcoală, ulterior în anii de presă, am un trai confortabil.
Domeniul meu de lucru are un pic din nervozitatea, deadline-urile şi agitaţia presei, poate de aceea m-a prins atât de mult încât l-am definit că pe o a două pasiune. Iar când controlezi, tu imigrant român în Canada un buget de nouă cifre în America de Nord, brusc, domeniul devine foarte, foarte palpitant. Şi plin de neprevăzut, recunosc.

Ziarul ACASĂ, un ziar pe degeaba
La un moment dat al vieţii canadiene, între un moment de revelaţie şi altul de semantica existenţială am imaginat, pus la punct proiectul şi tipărit un ziar de limba română pentru românii din Canada, distribuit gratuit şi susţinut doar din publicitate intraetnica. I-am spus ACASĂ, pentru că asta era, era ziarul de-acasă pentru noi cei din Canada. Şi a fost un ziar bun, în  primii câţiva ani, când ziariştii mureau de gât cu cuvântul bine ticluit în cele 24 de pagini relativ color.
Am scris vreo trei ani la ritmul de cotidian, eram stoarsă de vlagă şi fericită la finele fiecărei zile dar, ca orice proiect nematerializat finaciar, ziarul s-a trezit prea mare în cămăşile lui rămase mici. Cămăşilor le-au pocnit nasturii, ziarul s-a mai bătut, ca Tarzan, cu pumnii în piept vreo luna – două, după care, schimbând proprietarii, s-a culcat pe urechea automulţumirii, pentru ca acum, la Sărbători, să se deştepte din letargie şi să mai dănţuiască câte o sârbă-n căruţă, în faţă oglinzii.

 Cum vuieşte America de Nord pe sub temeliile casei
Când se-apropie de miezul nopţii, America de Nord începe a vui pe sub temeliile casei mele, ca un cor bizantin, ca un melc dus la ureche, ca un bucium. Ştiu că atunci vin ceasurile de vorbit cu mine, ceasuri în care fiecare gând, fiecare plan se uită o clipă îndărăt, înainte de a răspunde la apel. Atunci vin procesele de conştiinţa, vine darea de seamă, atunci simt cordonul ombilical intact ce mă leagă de România, atunci mă întreb, pieziş şi fără ortografie în gânduri, dacă ar fi fost înţelept să nu fi plecat vreodată din ţară. Şi tot atunci realizez că vuietul continentului  pe sub pivniţă este în fapt conştiinţa mea frământată…
Un lucru este sigur: că gazetar aş fi putut , probabil, adăuga un strop de culoare, în zilele cu maximă inspiraţie, unui tărâm deja multicolor şi îmbibat de talente. Cu pregătirea profesională de acum în schimb, ştiu că aş putea ajuta, de la distanţă, orice ramură economică din România care se aliniază la conceptul şi arhitectură proceselor de Supply Chain. Ar fi un ajutor real pe care l-aş putea da şi care ar putea însemna o schimbare. Şi profit pe măsură.

 Refrenul cu Tornero
M-aş întoarce în România? Da, întotdeauna ca vizitator ori că specialist în contract. Locuiesc destul în România cu cele 26 de canale româneşti pe care le pot urmări din Canada, în direct ori înregistrate, în orice moment. Cu internetul la dispoziţie, sunt la un click distanţă de România. La o adică nu cred c-am plecat vreodată, sunt la zi cu tot ceea ce se întâmplă în România, azi. Şi da, respir, mă tem, mă enervez şi combat alături de cei din dezbaterile televizate, adesea în timp real. În sinea mea, rămân jurnalist până o să mor…
Am încă în nări mirosul tipografiilor, sunt la şapte fuse orare spre vest şi cred că Dreapta politică bine reîmprospătată cu figuri noi va câştigă alegerile următoare. După care mă uit pe geam la cei 20 de centimetri de zăpadă pufoasă şi nepoluată din care se itzeste o veveriţa gri.

Deh, viaţă!