Borcanele cu Vorbe- Destinul hârtiei de ambalaj

Hârtia de ambalat cadourile, pungile ornate și panglicile de mătase, cutiile cu bițibilduri și pampoanele strălucitoare , ca în fiecare an, mor în dimineața zilei de Crăciun.

Începând de azi ele ajung, invariabil, la coș. Destinul ambalajelor cadourilor se repetă, cinic și ciclic, an de an, cu apogeul în zilele de Crăciun. 

Graba cu care adunăm, mototolind, ambalajele și le îndesăm în pungi aduce c-o fugă de ziua de ieri, c-o ușă trântită, închisă în urmă. 

Sună tern dar ambalajele sunt cele care ne însuflețesc cadourile, dau secundele de rush de adrenalină ale despachetatului, întârzie momentul surprizei. Ele dau tușa finală cadoului în sine. Ele contează precum cadoul însuși. Și le apreciem până în clipa când vine despachetatul. Atunci ele intră la sacrificiu.

Parcă e vina lăuntrică de-a ne fi permis adrenalina așteptării unei bucurii. Parcă ne este rușine că ne-am bucurat.

De unde graba cu care vrem să scăpăm de ambalajele cadourilor?  Cum de ne indispune într-atât hârtia ruptă neregulat, încât nu mai așteptăm să se consume bucuria prea-plinului Crăciunului. De unde aversiunea față de ambalajele căzute ale cadourilor deschise?

Atenție, când  pui fundă sufletului și-l dărui, să nu fii cumva hârtia de ambalaj; mare atenție.
(L-am luat pe Poptamaș cu finalul ăsta, recunosc)