luni, 15 decembrie 2014

Iarna- auzindu-i pintenii cizmelor cazace scrâșnind pe pietrele Muskokăi

Ultimul stop înaintea marii zăpezi, ultimele pregătiri: casele încheindu-se la nasturi și trăgându-și căciulile peste urechi, copacii punându-și fulare și mănuși, frunzele dând înfrigurate telegrame suratelor de la sud, vânt, vânt.
Vânt. 
Vreau să uit Crivățul cu care am crescut la malul Dunării. Sălbatic vânt împânzind o salbatică stepă, Crivățul, înzecit mai rău decat văntul dispre Nord al țării ăsteia lată, lălâie și caldă la suflet ca o pâine scoasă din cuptor.


De la nord, tăvălugi de nori groși, grași și denși, gri ca o fabrică abandonată, se îndeamnă către oraș.
Așteptăm, cu ochii mari și o cană de ceai fierbinte, să ne loveasca viscolul.
Mai contează dacă este azi sau mâine? Iarna nu mai are nevoie de introducere, copacii i se apleacă deja până la pământ, iarna e aici.

În fiecare iarnă adunăm, cu grijă, pătura în jurul picioarelor, pe fotoliu și bem ceai de iasomie, privind la curtea plină cu zăpadă.Privim, cu un zâmbet copilăresc îin minte, la ninsoare.


Adormim seara, în lumina sidefată a lunii reflectându-se în zăpadă și ne țiuie urechile în liniștea deplină a nopților înzăpezite.
Iar dacă un coiot, în zare, își anunță nunta, atunci somnul se leagă singur cu fundă și se agață de vise întocmai ca un ornament de brad.
Iarna calcă atât de apăsat către Toronto, am senzația că-i aud pintenii cizmelor cazace scrâșnind pe pietrele Muskokăi, ritmul pașilor apăsați, ritmic, pe frunzele uscate-n straturi ale Algonquinului, alternând cu troznit de cregi ițite obraznic în calea-i.

Iar noptea îi simt respirația cu miros de brad, un parfum proaspăt și cinic, de viață și de moarte, deopotrivă.
Iarna asta are ochi frumoși. Are vorbele în desagă. Are chef de o cafea numai și numai cu mine, la o răspântie de pișcoturi cu baclavale însiropate.


Șșșș, vine iarna…

Niciun comentariu: