Dor Destul, Așteptând Și Altceva

Am să înșir aici lucrurile de care mi-e dor și, probabil c-ai să le regăsești, printre ele, pe cele de care ți-e și ție dor. Să le pun, odată, pe hârtie, ca la spovedania de pe urmă, să pot muta și eu sufletul spre primăvara care tropăie mărunțel în zăpada sticloasă, înfofolită încă în cojoacele din piele de ren. 

Dor de clădirile din centrul orașului unde am crescut, Galați adică. De mirosul teilor de pe Republicii, de Romarta, Fondul Plastic, magazinul Modern, drumul către faleza Dunării și popasul de-o cafea cu frișcă, la Elice. Dor de sandalele cu nojițe, de fustele crețe de pânză topită. Dor de locurile și anii creșterii. Puține mai sunt astăzi pe locurile lor și, chiar de-aș străbate drumurile, n-aș mai recunoaște locurile și imaginile de care mi-e dor. Așa că le pun teanc și le-ndes în cutia de poze alb-negru, să merg mai departe.

Mi-e dor de Bucegi. De Bucegii de ieri, de- alaltăieri, de azi. Am văzut recent pe facebook câteva imagini postate de Lucian Mândruță, pe la Sinaia și Bușteni, poze luate de pe șosea, cu telefonul, și mi s-a strâns inima (poza de mai sus este a lui Mândruță, chiar). Mi-e un dor cumplit de design-ul Bucegilor, de linia crestelor, umbrele văilor, trufășenia stâncilor care stau să se prăvale peste Valea Prahovei. Drumurile mele în România nu mai ajung acolo, întrucât cele câteva zile petrecute cu părinții îmi consumă toată vacanța. 

N-am condus în țară și mi-ar fi frică să închiriez o mașină să merg să văd locurile despre care vorbesc. Zău dacă mai știu toate semnele acelea, europene, de circulație. Ar fi, apoi, mânăstirile din Nordul Moldovei, despre care m-am săturat povestindu-i fiului meu cel mic și pe care slabe șanse am să i le arăt curând, în cele câteva zile de voiaj românesc. Zic câteva întrucât vacanțele mele canadiene sunt imposibil de zgârcite cu timpul.

M-aș duce la Sibiu, să văd Brukenthalul, aș sta în București pentru o raită în Muzeul Național de Istorie. Asta ar însemna câte o zi întreagă, de unde să am eu câte o zi întreagă doar pentru ele?

Nu mai zic Muzeul Țăranului, sau Antipa renovat, de Salina de la Târgu Ocna, peștera Muierilor, mânăstirea Govora, cetatea Histria, barajul de la Turnu Severin, până și sărătura Bărăganului, ciufulit iarnă sau vară, îmi răscolește amintiri. 

Mi-e dor de miros de tren în Gara de Nord, de miros de vapor în port la Tulcea, de somn prăjit cu mămăligă la un Plonge, dac-o mai exista, pe malul mării, de Slănic Moldova, așa, mers la pas și răscolind frunzele cu un băț, de telecabina de pe Tâmpa, de raiaua Brăilei fluturându-și poalele capotului lung peste Dunăre, de Calea Victoriei. N-am ajuns încă, niciodată, în vestitul Centru Vechi, renovat, al Bucureștiului. Impardonabil, știu.

Mi-e așa, un soi de dor să văd cum, cei trimiși din România aici, în Canada, să reprezinte statul român în fața autorităților canadiene, mai lasă deoparte cele ștergare și tradiții populare, omniprezente la întâlniri, adunări, ocazii sărbătorite la ordin și chiar pun suflet să ne aducă ceva din România de azi, cu cultura de azi, cu lucrurile esențiale, excepționale, care definesc, azi, românimea de acasă: o fantezie, o creativitate ieșite din comun, avangardiste și bine conturate cât să se alăture, cu succes, trendurilor noi și efervescente europene.

Suntem destul de ținuți deoparte , zic eu, și ni se pedalează pe stereotipurile cu folclor și tradiții milenare,etc,etc. Boring. Cred eu, părerea mea, că un pic de nou, adus, expus, trimis pe mass e-mail, prezentat aici ne-ar aduce tuturor sentimentul de nu neapărat mândrie dar de apartenență, la zi. Suntem contemporani României, din câte știu. Să nu uităm, Canada nu este cămara cu dulcețuri fine, ținute sub cheie și nici diaspora de aici nu-i vreo opacă, deși e mai exigentă și mai exclusivistă decât altele. Cu atât mai mult, cred eu, merită un pic de efort afară din tiparele ofilite ale Externelor.

Știu și asta: despre diaspora nord-americană, documentele diplomatice spun că suntem ireversibili, de neîntors acasă, și că legăturile cu țara se taie, după un număr Ț de ani,  etc,etc, așa că un efort minim  de conecție ombilicală cu țara ar fi suficient.

Un statement cum nu se poate mai simplist și dăunător, pe termen mediu și lung, ambelor părți, în condițiile comunicării în timp real, de astăzi. (Sunt considerațiile mele, n-am făcut sondaje de opinie să aflu dacă și alții văd și gândesc la fel și nici nu voi face. Nu știu câte dintre părerile mele se regăsesc între cele ale cititorilor mei. E totuși blogul meu, e de așteptat să fie relativ subiectiv.)