Generația 60- Iubita Mea, Să Ne-Aruncăm În Valuri

Când te-am văzut ultima oară/ Știai și tu,plângeai și tu// Și ai plecat cu tot cu gară/ Nici tren nu mai există, nu./// Eu m-am întors încă o dată/ Voiam să vin pe urma ta// Dar unde-i linia ferată?/Parc-a luat-o cineva...

Zăpăciți și elevați de filmele lui Dan Pița, metafora era deja la ea acasă în lumea celor născuți în anii 60. Fiindcă dacă cei născuți în anii 50 au ridicat degetele în semnul V, cel al Victoriei ori L, al Libertății, noi am aprins felinarele următoare, felinarele artei poetice cu meșteșug ascunse sub voaluri de vorbe inocente.

Asta fiindcă veniseră vremuri aspre în anii 80. Așa că, noapte de noapte noi aprindeam felinare, spre a fi frumos, ziceam.Unii ni le stingeau dușmănește, unora noaptea părea că le priește așa că am forțat puțin și am mutat arenele, din casele de cultură, pe stadioane. 

Plecam de cu seară cu apă, mâncare, haine groase, ca pentru o noapte petrecută sub stele iar dac-ar fi dispărut gazul din România, în noaptea aceea, eram pregătiți să ardem noi.

Acolo ne-au venit Doina și Ion Aldea Teodorovici, acolo am aflat că cei de peste Prut sunt rude cu noi. Veneam acasă de la Cenaclurile Flacăra și, ani de zile, îi întrebam insistent pe părinții mei: așa este, e adevărat că noi și basarabenii suntem același popor?

 Noi cei născuți în anii 60 am aruncat iubirea-n valurile mării, am urmărit-o cum își anină scoicile în pletele încâlcite, am ghemuit-o la o cana cu vin, povestindu-ne despre cum au fost tăiat un brad bătrân fiindcă făcea prea multă umbră.

Cum pomii sparg pe străzi asfaltul să caute femeia pom, la fel căutam noi înțelesuri peste înțelesuri iubirilor noastre care brusc, deveneau de-un romantism celest, imbatabil.

Vorbeam între noi din priviri, răgușiți după o noapte de militantism de stadion, dormeam a doua zi până la amiază, încearcănă-mi ochii tăi, ne spuneam unul-altuia și nu mai conta că aveam șapte luni de așteptat până să sărutăm nisipul încins al Costineștiului.

Noi cei născuți în anii 60 am cultivat legendele Phoenixilor fugiți în Germania, în taine de-a dreptul biblice. Îl adulam pe Cristi Minculescu, îl pomeneam pe Dan Andrei Aldea, chicoteam cu Baniciu, scandam cu Socaciu, oftam cu Șeicaru și tot așa.

Urma de păcat ni s-a arătat, la fel am văzut cu ochii minții că timpul vieții ni-i scurt. Da, pe pământ aveam de toate. Teoretic, le știam pe toate. Si A Putea și Nu Se Poate.

Aceasta a fost și povestea mea și a ta, a celui care citești aici. Groapa de pași dintre bine și rău într-atât bine ne-a făcut, și-ntr-atât rău.

Atâta curățenie, curaj, atâta linie dreaptă în viață cât a putut Adrian Păunescu să ne insufle, n-au făcut-o școala, partidul, televizorul, rudele. 

Eram copiii Cenaclului Flacăra, eram ilegaliștii la vedere. 

Eram dezarmații combatanți ce mestecau frunze de măslin și-și acordau harpele, sub un final de secol ce-avea să ne scuture valorile prin sita cerului în cea mai asurzitoare prăbușire a secolului: căderea comunismului. 

https://www.youtube.com/watch?v=UuuTfgrRnxQ