Ia-mă-n Bagaje

Împachetezi, verifici biletele și pașaportul, taci. Pleci, așadar, Acolo, ferice de tine.

Ia-mă în bagaje și du-mă, în doamne iartă-mă,  acolo unde adesea miroase a pipi de câine pe stradă, acolo unde nu vezi soarele până spre ora 10 dimineața, de-atâta vegetație crescută între blocurile tărcate de izolații de cârpaci, cu aparate de aer condiționat de șapte feluri agățate la ferestre și balcoane închise după ureche, blocuri cândva frumoase. Du-mă pe asfaltul încălecat, spart, ciobit, rânjit, gol, lipsă, în paișpe culori peticite prin ani. 

Photo courtesy of Sorin N- August, Romania

 Du-mă-n biserica Precista, să iau o gură de răcoare umbroasă, printre stivele de cranii din temnița ce miroase a șobolan, du-mă-n valea orașului, cea inundată ori de câte ori Dunărea-și schimbă albia de primăvară, acolo unde casele poartă brâie de vopsea scorojită iar ferestrele n-au fost vopsite de-un veac, unde latr-un câine la roata bicicletei, unde atârnă de ghidon o sacoșă c-o pâine. Du-mă-ntre liniile de tramvai mai vechi ca mine, în prăvălia cu nimicuri din care-ai senzația că ieși cu comori pe doi lei, du-mă-n gară.

Du-mă-n gară să văd trenurile plecând, să miros păcura și uleiul înnegrit la osii, să văd doi gabori plictisiți uitându-se după cururi de femei în blugi, să mânănc un covrig cald și să beau un suc de dozator. Du-mă-ntr-o pădure de margine de șosea, acolo unde nu știi al cui pâmânt îl calci, de unde poți să iei un con de pe jos fără remușcări, poate două.

Du-mă și abandonează-mă la Portița, la capăt de drum prost, între bălării și vile aproape ridicate, între ierburi crescute dobrogean, în nisip, să mă-nțep în ciulini călcând desculță, c-o sticlă de apă la mine și ochelarii de soare pe creștet, du-mă și lasă-mă fără celular și fără ceas să mă uit ca proasta la marea aia gri, murdară și mirositoare, în șapte nuanțe de cenușiu, să-mi torn nisip în cap și-n slip, să mestec nisip adus de vânt, nisip grunjos cu gust de piersică și porumb fiert.

Photo courtesy of Sorin N- August, Romania

Du-mă-n colțul cel mai de răsărit al casei bunicilor tăi, acolo unde icoana nu prinde funingine, acolo unde miroase încă a gutui și a detergent, a bălegar lipit pe jos, acoperit cu preșuri în multe culori, să pipăi pernele înfoiate, înfățate-n alb, cu flori cusute de mână, una câte una, una câte una.

Du-mă-n garaj, să văd bicicleta Pegas hărtănită încă din copilărie pe care-ți promiți c-ai s-o repari, în fiecare vară, să văd jențile de roată atârnate în grindă, să văd un milion de prostii ghemuite-n cutii pe care scrie Amigo, să văd stiva de ziare Click pe care le ții cu sfințenie, că nu știi când or să-ți trebuie.

Du-mă-n preajma fântânii cu cobiliță. Să dau capacul de lemn la o parte, să mă uit înăuntru, să mă văd, tulbure-n apa albastră din adânc, să-ndrăznesc să beau apă din găleată, de acolo de unde a băut și calul meu.

Photo courtesy of Sorin N- August, Romania

Du-mă-n Hanul lui Manuc, să zac pe-un balansoar și să urmăresc chelnerii veșmântați în straie fanariote foindu-se cu platouri cu mici și tochituri cu mămăliguță, cu halbe de bere și muzică de lăută, pe fundal. 

Dă-mi drumul în Curtea Veche, singură, la crepuscul, să mă închipui în Castelul Fetei În Alb, din Cireșarii, dă-mi drumul de mână când cobor treptele, să cad de-a berbeleacul, să simt cum e să cazi pe trepte, să rămân nedumerită, să mă ridic, să merg iar.

Mi-e dor cumplit de lucrurile simple, de crenguțe de-ale locului, de adevărul din mine, de Atunci. Ia-mă-n bagaje când pleci Acolo. Te rog.

Și lasă-mă pe pustii, găsesc eu drumul înapoi, n-ai teamă.