N-aș fi
intervenit, în seara aceasta, dacă traficul pe blog n-ar fi crescut precum Făt Frumos, în urma seriei de materiale legate de repatriere. Și eu sunt emoționată
de valul de interes stârnit de acest subiect. Știu, citiți pentru că vreți să
știți mai mult. Vă mulțumesc pentru sprijin și pentru încurajări.
Astăzi am fost contactată de un aproape-repatriat din Toronto.
Familia sa a venit în Canada, în urmă cu 17 ani și a purces, de curând, la repatriere.
Soț, soție și un copil.
Soția s-a îngrijit ca, prin compania la care a lucrat, să obțină posibilitatea unui transfer la sucursala românească a aceleași organizații, astfel încât, după patru luni de tranziție, ea pleacă definitiv, peste două săptămâni, spre România.
El mai stă pe aici, vreo două luni, până vinde casa, după care pleacă și el.
În România s-au stabilit, din câte înțeleg,
într-un oraș important din Moldova, acolo unde sunt și rude de-ale soției. Ei
sunt foarte interesați de orice informație legată de repatriere și, din câte am
înțeles, nu și-au procurat foaia de repatriere de la consulat, documentul care
le dă dreptul să își trimită containerul cu lucruri în țară, fără a plăti taxe
în Canada.
Există un agreement în acest sens iar personalul consular poate da
toate detaliile privind aceste scutiri de taxe. Mulțumesc Antonellei Marinescu,
Consul General al României la Toronto și lui Doru Liciu, vice-consul pentru
sprijinul și deschiderea de a ne face atenți asupra acestor facilități.
Ce mi-a scris, conspirativ, aproape-repatriatul român:
Soției am vrut să-i organizez o
întâlnire la Consulat. Dar
ea până la urmă a renunțat, o vede ca pe o poveste personală, o anumită conjunctură.
Nu vrea să țină speech-uri despre această mutare, care nu e deloc ușoară.
Misiunile dimplomatice românești ar trebui să
se implice activă în încurajarea repatrierii. Deocamdată ar trebui să facă mai
mult să-i aducă înapoi pe cei care vor să investească în România, în afaceri cu
profit sau sociale.
Aș vrea să văd un program național în
România de stimulare a repatrierii, nu lăsată la voia întâmplării. Există
riscul că mulți să se întoarcă (în Canada) pentru că nu și-au pregătit această
reîntoarcere (în România) și n-au găsit (acolo, în România-n.a.) nici o
structură care să-i sprijine.
***
Acesta este un
exemplu dintre cele patru-cinci-șase familii care, lunar, părăsesc Canada- numai din zona Toronto și se
repatriază.
Aș vrea ca tu, cel
care citești, să înțelegi exact această tentativă de demers al meu și anume:
Cei câțiva care
decid să se repatrieze nu sunt învinșii imigrației etniei române și nu avem
dreptul să perpetuăm stereotipul cu întoarcerea oii rătăcitoare, concept desuet,
într-o lume globalizată.
Apoi: dintre cei
peste 100,000 români canadieni de primă generație din Canada (din totalul de 204,000 declarați la ultimul recensământ în 2011), numărul celor
care se repatriază este foarte, foarte mic. Nu vorbim despre o repatriere în masa ci despre una punctuală, determinată de condiții și circumstanțe particulare.
N-aș vrea să
stârnesc polemici pro și contra repatrierii, mai ales că am avut recent
surpriza de a primi comentarii destul de virulente cu privire la decizia cuiva
de a părăsi Canada, pe pagina de facebook a blogului.
Să ne înțelegem,
nu instig la repatriere. Fiecare face cum știe el mai bine. Încerc însă să
susțin un demers de netezire a căii românilor din North America care se decid
să se întoarcă.
Dacă cei din
Europa fac curse mai dese acasă și sunt la current cu starea de fapt, pentru
noi doar presa on-line și cele câteva convorbiri pe skype cu familiile sunt
sursele de informație. Asta explică și de ce suntem uneori atât de categorici
în a ne susține părerile. Fiindcă știm fragmentar și nu unitar.
Un lucru rămâne de
sezon: fiecare drum al unui cunoscut, în România, stârnește curiozitatea mai
mult decât o călătorie în Himalaia. Pentru că ne interesează, pentru că vrem să
știm de Acolo, cu nepotolită sete. Ne interesează cum se trăiește normal acolo.
Este târziu și
neproductiv să mai evaluăm dacă am făcut bine sau nu, emigrând peste ocean. Per
ansamblu, da, am făcut bine, zice eu. Tot ceea ce am învățat, felul în care
ne-am format și atitudinea cântăresc vagoane de aur. Suntem bine, suntem bine
și, repet, suntem bine.
Umblând la detalii însă
și ajunși- atenție- la un anumit
punct al existenței noastre, punct diferit de la individ la individ, da, pot apărea
gânduri de repatriere. Dacă ați citit în textele din zilele trecute, zeci de
mii de italieni spre, sau la pensie s-au întors în Italia.
Momentul apare
atunci când considerentele emoționale urcă în scara individuală de valori: dorul de-a petrece o după-amiază pe un stadion, unde joacă echipa favorită. Sau de
a culege gutui, toamna, și a le pune pe dulap, pe ziare, așa cum făcea bunica.
Lucruri simple, cu impact emoțional, ele sunt cele care generează,
îndeobște, asemenea repatrieri.
PS- Am inceput
timid să îi contactez pe cei din România cu privire la locuințele pentru
repați, subdiviziile de locuit despre care vorbeam. Imediat ce am detalii,
revin. Îmi doresc să se poată, să le stârnim interesul. Imi doresc să reușesc,
țineți-mi și voi pumnii.
Nu știu de ce fac toate
aceste demersuri pentru o întoarcere cu succes, acasă.
Așa simt că
trebuie să fac.
Repatrierea românilor
din Canada este cumva pe sumarul de dimineață al Guvernului, ori al președintelui
Iohannis? Întreb, fiindcă nu știu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu