vineri, 12 decembrie 2014

Textele dintre Inimă și Minte- Lampa dorinței se leagănă între dezertare și execuție



Iubind un pic, uitând de toate cele. Întoarsă-i lumea-n vorbe, când i-e datul, şi lavă curge-n loc de sânge-n vene. Ca o nebunie, ca o cununie, ca o furtună, ca un cer cu lună, ca o lacrimă, ca o sâmbătă, ca o rugăciune de frumoasă e îngenuncherea în fața iubirii care-ţi răvăşeşte  chimia şi-ţi patinează alandala simţurile.

În poveştile de iarnă, lampa dorinței se leagănă între dezertare şi execuţie. În oglinzi urcă cer ascuțit, vorba-i că o muchie de cuțit. Greu de scris cea mai frumoasă poveste de-o vineri seară, tulburătoare că o privighetoare oarbă, că o cruciuliță găsită-ntr-o parcare.
M-a deocheat un țigan înțărcat în cenuşa vetrei, cu nişte vorbe încrucişate-n vântul amiezii; rău mă doare încă al treilea ochi...nu-i rost să scap nici cu tăciuni aprinşi, nici cu lumânări încrucişate-n tocul uşii. Mai c-aş face-o rugăciune şi poate c-aş scăpa de deochi; da' vreau? Nope, îl las să se consume că lumânarea. Am aşteptat, copila din mine, scăparea la lumina zilei, c-o cafea în plus; şi m-am trezit alunecând în noapte, cu înc-o cafea în plus.



Uite-aşa pun jaloanele trecerii mele prin lume. Scorţişoara-n ceara lumânărilor s-a-ntrecut pe ea, în seara asta. Parcă-mi vine a da anul asta la curăţătorie, să-l cureţe pe-ndelete la guler şi la manşete; sau mai bine-aştept un pic şi-mi iau altul nou, da' mic.
Zilele astea am fost, involuntar şi fără intenție, pusă la zid (în privat) cu întrebările fundamentale cărora, în ultimii ani nici eu nu le-am găsit răspuns: de ce Aşa, de ce Eu, de ce, cu ce-Am Greşit, ce-am Făcut, cum se explică Parametrii ființării mele în coordonatele de azi.
Cuiva anume îi trebuie răspunsuri logice la ceva ce eu însămi nu-mi găsesc răspuns. 
Am amuțit. Am plâns. M-a durut.
M-a durut până dincolo de ficat, mi-au ințepenit gândurile, m-am speriat, m-am topit, am făcut implozie, aş fi vrut să am o serie de considerente pe care să le servesc, să scap de interogatoriu. A durut până la a cădea în somn şi trezi ca după o mie de ani de solitudine.
Strada mea e îngropată-n frunze strâmbe, strălucind în soarele seninului. Mare noroc că pe strada mea votarea s-a încheiat, socotelile patimilor au intrat în sertarele cu bijuterii ale cufărului pe care tronează, adesea, pisica Ciorapel.

Între crengile bătrâne, mai multe că niciodată, pregătite de hibernare, stau aninate cuiburi cu uşile încuiate, cutiile poştale doldora de flyere, telefoanele sunând până la fierbintzeala, coduri poştale aşteptând zăpada; azi e deja mâine.

Textele dintre Inimă și Minte- Ție ți se va schimba viața


Ţie viaţa ţi se va schimba fundamental, trebuie să accepţi; ai scăpat în spirala noului, în urmă cu vreo doi ani. De atunci ai pus ochii pe steaua Vega şi-ntr-acolo navighezi, ai luat azimutul de ceva timp...
Vei lua, în destul de scurtă vreme, mai multe decizii dureroase. Va apărea, drept urmare, damage colateral semnificativ. Spuneai că ai vrea să aştepţi. 
Nu vei aştepta.
Mi-e teamă să pronunţ cuvintele, se-nvârt în juru-ţi teancuri şi teancuri de acte. Vor fi ochi să te privească adânc iar tu vei rezista. Vor fi mâini să te reţină iar tu te vei desprinde. Direcţia stelei Vega e cea către care vei naviga şi nimic nu te va putea reţine.

Aşa 'ţi-e destinul. Ai curaj, o faci pentru tine; e pentru prima oară în viaţă când faci ceva doar pentru tine. 
Meriţi să continui aventura. Te voi urmări cu ochii în tot acest periplu: dramatica schimbare de destin,la orizont, necesară-ţi este că aerul. Ai în mine o bună prietenă, în toată această metamorfoză.
Am să te susţin şi mai târziu; atunci când sufletul, străpuns de nostalgii şi locuri comune, îţi va fi convertit în valuta forţe a inspiraţiei; ai să topeşti coardele sufletului în salbe de aur, numai bune de răscumpărat nişte ani.
Şi vei cumpăra timp cu braţele. 

Când pacea ţi se va aşterne, cam la anul pe vremea asta, vei fi navigând deja într-o lume paralelă celei de azi. Vei fi tu. 
Când ai fost tu ultima oară? Curaj, nu-ţi vei găsi liniştea până nu vei face marea schimbare.
Să ţii minte ce ţi-am scris în seara asta. Viaţa scoate la-naintare scenarii la care Morala face infarct. Vorbele astea sunt pentru tine.

joi, 11 decembrie 2014

Dați-ne Justiția, nu ne luați Sharia (iunie, 2014)

Citesc tot ce pot, tot ce există despre subiectul arestării fratelui preşedintelui şi-mi privesc România, pe sub ochelari, direct în ochi.
Fii sinceră Românie, chiar vrei tu să dai Sharia pe justiţia de tip occidental?
Ştii tu ce înseamnă asta?
Înseamnă, spre exemplu, că dacă lucrezi la un restaurant, tu, individ, de frică şi din constiință, să nu mai pleci acasă cu ouă ascunse prin buzunare.
Dacă lucrezi la o corporaţie să nu mai faci stocuri de pixuri, hârtie de printer, tape şi alte mărunţişuri, acasă, duse mărunt-mărunt, în poşetă...înseamnă că dacă e roşu la semafor, să stai, naibii, înţepenit, acolo, până se face verde iar dacă, de exemplu, prin faţa maşinii tale trece o pisică, nu treci peste ea ci încetineşti şi o laşi să-şi vadă de drum...înseamnă să nu mai consumi avidă bârfe, înseamnă să-i pui la index pe executanţii de media (puţini , foarte puţini mai rămânând jurnalişti, din câte văd), înseamnă să roşeşti când nu ai pus cratima unde trebuie, înseamnă să plăteşti taxele, nu să învârţi banii între conturi până li se pierde urma...
Ce înseamnă să vrei justiţie?
Ştii cum e când justiţia funcţionează?
Stai să-ţi zic: înseamnă să fii neica-nimeni şi să câştigi procese cu statul, dacă argumentele tale sunt valide.
Înseamnă să nu te mai forţezi să-ţi faci relaţii ci să rămâi, cum spuneam, neica-nimeni dar în acelaşi timp să ştii că eşti suveran, egal cu şeful statului în drepturi, fără oprelişte. În viaţă, în carieră, în societate.
Fără agendă de telefoane burduşită de împliniţi (care, cum s-a descurcat) în posturi-cheie.
Înseamnă să nu-ţi fie frică, să nu ai parte de presiuni, înseamnă să răspunzi pentru amărâtul ăla de corn sau de ou pe care-l iei la plecarea din schimb, de la restaurant....
Înseamnă să nu te intereseze ce fac unii sau alţii dar să afli, corect, dintr-o presă responsabilă, că a fost arestat ori înlăturat din funcţie un lider,  de la orice nivel, fără să ţi se fi oferit picanterii (cum sunt circurile cu Mondialu' în media, acum)
Înseamnă că liderii tăi să n-aibă în clin ori în mânecă cu interlopii.
Înseamnă că interlopii să fie executaţi în linişte, de către un sistem care are că sarcina să-i stârpească.
Mă opresc aici , mă uit la tine pe sub ochelari, Românie şi te mai întreb o dată: eşti sigură că vrei să renunţi la mică ciupeală şi dreptatea de tip Sharia? Eu, una, mă-ndoiesc. Te gândeşti ce plictisitoare ar fi viața??
Nu te-ndoi, te iubesc Românie dar mi-e până-n gât să citesc despre cum îţi duci viața.
În fond, rămâne treaba ta.

Jurnaliștii pe metru pătrat din America de Nord*** Se pregătește de sosire Corina Drăgotescu (6 octombrie, 2012)

Scriu editorialul acesta, înainte de long weekend, din dorinţa sinceră de a nu-mi ieşi din mâna la scris dar, mai ales, de a puncta cum linia întâia a popularităţii de limba română, la jurnalişti mă refer, consimte să facă publice deciziile personale de viaţă.

Jurnalista Corina Drăgotescu, un câine de presă în cel mai corect sens al cuvântului, susţine că a pus cruce unui stil de viaţă. A decis că, ajunsă la 50 de ani, să emigreze în America, împreună cu familia ei, că urmare a primirii vizei de State. Spune ea, pentru o pensie sigură, cât o fie ea să fie, pentru o viaţă normală oferită copilului, pentru o nouă etapă de viaţă, de asta dată normală. 

Şi zic: viaţă normală în sensul de banală, aşa cum ocunoastem toţi, în accepţiunea unanimă aşadar. O viaţă ferită de sinusoidele: "sunt pe cai mari- sunt pe bară", "dau un tun- cade înţelegerea" ori "vând fonfleuri televizate- acasă, mă dor gândurile şi mă sufocă marasmul moral", etc.Corina Drăgotescu va întări rândurile celor cel puţin 100 de jurnalişti, cu cele mai diverse calificări la bază, care au decis că, după un duş rece de conştiinţă, să spele spoiala aurită a popularităţii în beneficiul însănătoşirii conştiinţei.

Posibil că şi Corina Drăgotescu, odată ajunsă în America să treacă prin: ce puii mei eram şi uite cum ăştia nu recunosc valoarea mea, ce-am avut şi ce-am pierdut, pentru vreo câţiva ani, hai să zicem, un deceniu. După repetate încercări pe care le va face, în media de expresie românească, TV sau ziare, va afla că, a trăi din vorbe în româneşte, înseamnă sărăcie şi speranţe, iar dacă sărăcia este un deziderat, după ce ai traversat un ocean, mai bine nu...

Corina Drăgotescu se va lovi de lipsa de recunoaştere, va simţi probabil nevoia să răstoarne munţii Apalashi cu cele mai fresh consideraţii privind Buricul Lumii, Bucureştiul. Şi asta până la un punct, când va observa cum audienţă cască şi pleacă, mneah, so what. După care va lua un Bilingual CS representative job că să plătească billurile.
Corina Drăgotescu va face primele contacte nu cu agenţiile de plasare ci cu jurnaliştii români stabiliţi în State şi împrăştiaţi pe tot cuprinsul ţării. Pentru că este de aşteptat că ea să aibă înţelepciunea de a nu se arunca cu capul înainte şi a încerca marea cu degetul în media americană (oamenii aia sunt deja sătui de jurnalişti de toate naţiile care le bat pe la uşi).

Acolo va întâlni personajele bizare care compun acest mediu elitist cu puternic miros de pivniţă: formula beton din Chicago, altoită pe o conectie sârbească cel puţin discutabilă, Gândacul de Colorado, gazeta perfect atemporală şi plutitoare serenă pe apele graiului, Ulieru de la new York cu ale sale angoase şi scenarii de catacombă ori nesfasite probleme iliesciene, Petruţ de la Hollywood cu biletele de autobuz în buzunar, etc, Sorin din Florida, un hibrid manelisto-creştin de ziua a şaptea, cu un articulat nas pentru business intrabisericesc, etc. 

Aşa va afla Corina că în America trasul mâţei de coadă de la un cec la altul, puternic secondat de visele despre glorie şi afirmare intracomunitară,împreună se lovesc de realitatea răcoroasă şi cu miros de brad a societăţii fără cărţi în biblioteci personale.

Aşa va vedea şi Corina, aşa cum mulţi au văzut în decursul evoluţiei individuale pe acest continent, cum accesoriile YSL, metaforic vorbind, ajung la Salvation Army în cel mult trei ani. Tonul meu poate sună răutăcios. Nu este, este doar o perspectivă pe care, parcurgând-o în etape mici, o va putea face amuzantă şi plină de înţelesuri.

Mile, pentru cei cu inima tare (22 martie, 2010)

A murit jurnalistul român Mile Cărpenișan. N-a fost sfâșiat de obuz, nu a murit de la un cutremur, a murit de la o septicemie declanșată de un furuncul. 

Nu l-am cunoscut direct iar faptul că a fost corespondent de război plin (ceea ce eu, comparativ, abia dacă am tangentat ca durată și doză de risc) și a fost în linia întâia a evenimentelor cu adevărat importante îl face pe Mile Cărpenișan un exemplu printre reporterii români.
Probabil ați citit deja știrea în ziarele de astăzi.
Ce nu știți probabil este că, as we speak, contul pe Facebook al lui Mile Cărpenișan este deschis si este public. Cei care aveti cont pe facebook, intrati și frunzăriți paginile din urmă, cele în care Mile accepta prietenia cuiva și în care, mai la deal, sunt postate apeluri disperate: Mile, dacă mă auzi, răspunde!!

Am perceput, straniu, despinderea de viață nu doar în real, ci și în virtual. Este cinic ce spun, dar merită să știți cum este tragedia în lumea virtuală.
Este o senzație stranie de viață și neviață în același timp, este ca și cum eu postez acum, voi citiți iar peste douăj de minute cad răpusă de accident vascular...care aveți inima tare și nu vă este oareșcum, intrați să simțiți un Mile Cărpenișan viu pe Facebook.


***
public acest text in decembrie 2014. intre timp contul de facebook al lui Mile a fost inchis, in schimb a fost deschisa o pagina impresionanta: https://www.facebook.com/pages/The-Mile-Carpenisan-Challenge/111543285531475

Învață Codul social al Americii de Nord: gândește pozitiv (8 mai, 2010)

Haideți să admitem că tot ce facem, în fiecare clipă, facem cu un scop. Că vorbim de chestiuni complicate sau doar de plimbat cățelul, toate gesturile și obiceiurile de zi cu zi contribuie la direcția în care evoluează personalitatea fiecăruia. 

Specialiștii spun că fiecare dintre noi caută, într-un fel sau altul, recunoașterea (morală, materială) și acceptul social. Această raportare permanentă la semeni și la mediu ne modelează și ne determină să ne ajustăm în funcție de reacțiile celorlalți. 

În timp ce aroganța spulberă simpatia semenilor, curajul de a spune adevărul, de cealaltă parte, înseamnă câștig în considerație și respect (la modul propriu, nicidecum peiorativ) în grup. 

Ce faci, totuși, când îți este greu? Când te simți descurajat, dezorientat, ce faci? Nu-ți rămâne decât să te ridici, să îndrepți umerii, să te scuturi și să cauți soluția. Și începi cu remediile la îndemână (pe care le afli direct de pe net. 

Caută positive thinking, de exemplu): controlezi limbajul gesturilor. Acest limbaj arată primul, celorlalți, care este starea ta de spirit. 
Da, poți cere ajutorul cuiva specializat atunci când simți că puterile te lasă, sunt consilieri și mentori care fac adevărate minuni în a-ți recâștiga încrederea de sine. Iar cand devii acel cineva care dezvoltă o gândire pozitivă nu mai ai practic nicio opreliște în a-ți împlini gândurile, planurile, aspirațiile. 

Atunci când te afli într-un grup, la un eveniment social, atunci simți cel mai bine cum funcționează interacțiunea, comunicarea în sine (prin vibrații, limbajul gesturilor, priviri și abia în ultimă instanță prin comunicare verbală -n.a.). 
Fiecare e diferit și e imposibil ca doi indivizi să gândească exact la fel. Cel cu gândirea pozitivă sesizează imediat dacă dialogul duce într-un punct unde se nasc argumentele, el manifestă toleranță și cel mai adesea schimbă subiectul. Un potențial conflict este astfel dezamorsat din fașă. A rămâne calm într-o situație limită sau doar încordată demonstrează că ai un control bun al amândurora, corp și minte și echilibrul tău interior te recomandă drept un individ stabil pe picioare. 

Dacă tu, cel care citești, ești așa, atunci să fii mândru de tine. 

Programul după care funcționăm genetic ne trimite pe toți către a ne găsi împlinirea personală. Unii încearcă yoga, alții pur și simplu se retrag în linște și își pun gândurile în ordine, alții stau minute întregi cu ochii spre cer, timp în care gândurile se stratifică și se limpezesc. Și este esențial să ne înconjurăm de oameni care gândesc pozitiv. 
Bucuria lor, liniștea pe care ne-o dau și zâmbetul lor sunt deajuns pentru a ne reîncărca bateriile. Iar când ei ne ajută necondiționat și dezinteresat cum este de așteptat, ne putem considera fericiți. 

Am vorbit despre toate astea ca să ajung la esența mesajului: atitudinea pozitivă este combustibilul Americii de Nord. 
Al tău, al meu, al fiecăruia în a-și vedea drumul împlinit. 
Curajul de a te fi ridicat, scuturat și a fi mers mai departe, chiar dacă pare exagerat ce spun, acesta este motorul Americii de Nord. 
Flexibilitatea și atitudinea Proactive (în favoarea găsirii unei soluții optime), acestea sunt șoselele pe care circulă societatea celor aproape 400 de milioane de locuitori ai Canadei și Statelor Unite. 

Un pic din seva pozitivă începe să se inoculeze și în noi, încă din primii ani de la sosire. Și ține cont că, oricât ți s-ar părea de banal ce zic, pozitivismul tău este la fel de important ca studiile tale universitare în a-ți atinge scopurile. 

Iar dacă vrei să știi cât de pozitiv ești ca individ, analizează-te singur de câte ori pe zi spui: să mai vedem, nu cred, nu se poate, degeaba, nu merge, n-are sens, e drumul închis, mie nu-mi iese, am ghinion, eu nu pot. Și renunță la cât mai multe dintre ele, cât mai repede, pentru binele și liniștea ta. 

Numai de bine 

Primăvara, sub ploaia de lumină (10 martie, 2010)

Se înfoaie în ghivece zambilele, lalelele și narcisele prin prăvăliile cu flori, parfumul dă buzna și deșteaptă alergii de nu mai ajung batistele. Sarea, gri-albicioasă ca nisipul mineral de la Wassaga, se scurge în fuioare fine de pe capotele mașinilor și spoiește trotuarele înguste, închipuite din dale tărcate și aliniate la ochi, întru descurajarea mersului pe jos .

Iarba arată ca freza unui adolescent trezit cu goarna. Prin rigole se ghemuiește câte o gazetă ofilită și decolorată, strivită cu săptămânile sub mormane de zăpadă. La prânz, ies liceenele de la școală cu fustele fluturând și picioarele învinețite de frig, ies băieții cu ghiozdanele într-o rână și cu firele albe ale IPodului atârnând din urechi.

Urcă soarele de-o suliță deasupra arțarilor dezgoliți. Seara, aleile se-mbată în portocaliul becurilor ecologice și se aud guguștiucii. Noaptea e tăiată de țipetele cârdurilor de gâște neplecate în țările calde, de urletele prelungi ale coioților care urmează cursul râului și se înfig până în inima orașului, căutându-și perechea. Instinctul bate civilizația, în fiecare primăvară.

Scaune desperecheate și dormeze deșelate se înșiră, în suburbii, la alegere. La streșini, ici și colo, se leagănă aritmic ghirlande de Crăciun, desperecheate. Pozele de iarnă sunt ascunse prin sertare, din superstiție să nu se întoarcă zăpada, lumânările cu miros de caramel ajung la coș.

Puzderie, particulele minuscule de praf sclipesc orbitor în lumină, când scuturi orice. Lumina crudă a dat buzna peste o natură încă nedezmorțită, cu colbul abia dezghețat, încă nedomolit de ploi. Miroase a reavăn și, fin, a gheață veche și poroasă, miroase, în rafale purtate peste platourile Quebecului, tocmai de la Golful Hudson.

Amețit de bombardamentul de fotoni, privești fără țintă în toate direcțiile și te descoperi, ca în fiecare primăvară, la primul uitat atent în oglindă, altul. Cu mai multe fire albe, cu câteva kilograme în plus. Ochelarii de soare purtați la condus dau o alură dinamică și te mint c-a venit vara. Primăvara vine într-o săptămână. Cerul se albăstrește ca cicoarea de pe margine șanțului copilăriei, la bunici.

Bolta aruncă reflexe violet și bleumarin în apele lacului Ontario și e deajuns să vezi catamaranul traversând de la Buffalo la Toronto, ca toate nazbâtiile, pregătite verii ce va să vină, să-ți încolțească în minte. Tu ești mai grăbit să-ți vină vremea caldă și scoți pe terasă șezlongurile, mâinile îți îngheață încă pe umbrela de soare înfășurată, dar n-ar fi pentru prima oară.

Ai încercat grătarul. Ești mulțumit, merge, poate să vină vremea caldă. Auzi ca prin vis că te așteaptă un program interesant de mici reparații de primă urgență pe lângă casă și, cu ochii mijiți sub lentilele fumurii și cu mâinile în buzunarele gecii, măsori în minte metrii cubi de frunze și de vreascuri care te așteaptă. Ți-ar trebui o roabă. Anul acesta n-ai mai fost fost barometrul rezistenței la iarna prelungită al emigrației române.

Ai traversat o iarnă mai blândă decât cea europeană, ai celebrat o Olimpiadă care a certificat, prin participare și interes, naționalismul canadian în agregare. Bucură-te, de acum vine vremea de ieșit din casă!

Noi, ca somonii împotriva curentului (7 iunie, 2010)

Cea mai banală informație posibilă, pentru un român stabilit în Canada: cine este somonul, ce vrea el și mai ales cum de este el omniprezent în documentarele canadiene televizate despre natură.

Așadar, somonul trăiește între unu și șapte ani (depinde de specie) în apele mărilor și oceanelor , este cam așa de mare și se reproduce doar în apă dulce a râurilor. Milioane de puișori ies din ouă în cotloanele adumbrite de vegetație ale apelor curgătoare și, de cum prind puteri, iau calea estuarelor de vărsare unde, în decurs de zile, se adaptează la apa sărată.
După care se avântă cu o energie fără stavilă în apele mărilor și oceanelor. Și trăiesc, apoi, o viață de somon.

Pentru ca, atunci când le vine vremea, să facă drumul îndărăt, către gurile estuarelor copilăriei. Și să urce, împotriva valurilor și a curenților, la obârșie. Îi cheamă datul. Urmăream de curând un astfel de documentar, minuțios filmat și plin de întrebări referitoare la ce-i mână pe somoni să-și împlinească datul lor de viață și de moarte.

Și-am crescut în minte o paralelă interesantă cu unii dintre noi, români de primă generație mânați de val în viață. Odată ajunși și așezați (cu casă, familie, etc.) în Canada, vine o noapte providențială în care parcă ni se deschid cerurile și, strângând din dinți, admitem că ne cam mințim pe noi. Că munca noastră de zi cu zi nu este croită după personalitatea noastră.
Știm, unii dintre noi, organic, că suntem artiști ai exprimării plastice, teatrale ori ai artei interpretative, în sport ori în scris, în imagine ori în finanțe, în psihologie sau în pedagogie. Avem vocație, cei mai mulți dintre noi, cei de aici, avem o vocație care dormitează latent, de ani de zile.

Mulți, foarte mulți dintre noi avem o vocație de la care am făcut adesea rabat atunci când am mers la facultăți. Mă iau drept exemplu: am scris cu patimă de când luptam cu anii pubertății, am mâncat jurnalism pe pâine, am publicat carte, am luat premii la olimpiadele de literatură dar am studiat Ingineria Navelor la Galați, iar în Canada profesez cu tenacitate în Supply Chain. Și acesta este, repet, doar un exemplu la îndemână.

Cale de întoarcere către România nu există iar vocația, pasiunea, talentul și nevoia de creativitate exprimată a multora dintre noi răbufnesc prin toți porii, brusc și fără de stavilă, într-o erupție vecină cu nebunia: dacă nu te exprimi, dacă nu lași o amprentă cât de mică în ceea ce te cheamă, ca tărâm de exprimare, trăiești de pomană.

Am nenumărate exemple în jur de de compromisuri profesionale, elegant ajustate din mers cu pasiuni dezvoltate colateral, pe post de second-job sau business-uri de după amiază. Înțeleg parcă mai mult nevoia de supapă de exprimare creatoare: un angajat în Vânzări, seara cântă muzică bizantină. Și cântă dumnezeiește.
Un specialist în IT fost campion european de juniori la atletism, un medic veterinar cu vocație conducând un TIR, iar exemplele pot continua.
Prin selecție, din România a ajuns în Canada o întreagă escadrilă de talente năucitoare, care își consumă energia în joburi demne de fericiții și fără griji average Joe, pentru că nu au găsit calea de a sparge plafonul de sticlă al main-stream-ului, din varii considerente. Cu înțelepciune și mare bucurie trebuie să profităm de prezența acestor talente printre noi. Iubiți-i și dați-le susținere celor talentați de lângă voi, lăsați-i să-și împlinească menirea de somoni, să ajungă înapoi unde le este scris.

Încep Mondialele de Fotbal: știați că fotbalistul Dudu Georgescu trăiește la Toronto?

O poveste care concureaza cu "La Tiganci" de Mircea Eliade: Madam Margaret ... Marg ... baba de la 19 (22 iulie, 2010)

Textul de mai jos pe care cu mare bucurie va invit sa il cititi a fost postat, intr-o zi de mare inspiratie, de catre un cunoscut forumist al Taclalei Quebec.ro (www.quebec.ro), pe numele lui real Liviu.

Originar din Botosani, Liviu s-a stabilit la Montreal (veti vedea denumiri ca Dorval, Westmount, ele sunt asezari componente ale Greater Montreal Area) si a inceput sa lucreze ca building manager (administrator de cladire de apartamente-n.a.). 

De acolo, cu un talent ce concureaza serios cu cel al lui Mircea Eliade, cu o pasiune vie, colorata, cu o traire clar tridimensionala, Liviu a scris povestea de mai jos care poate bate la puncte atmosfera din La Tiganci.

Daca va place, spuneti-mi in mesaje si eu ii voi transmite vorbele voastre. Liviu nu are cont Facebook (poate asa isi va face unul :))

Cititi in liniste. Luati-va timp ca sa va imaginati scenariul. Merita :))
****

Madam Margaret ... Marg ... baba de la 19

Nu stiu daca v-am spus vreodata ca locuiesc intr-o cladire din buricul targului, in Westmount, o cladire construita pe la inceputul secolului trecut si declarata monument istoric in Canada, mult mai frumoasa si eleganta decat cea construita doar acum vreo 20 de ani, in care am stat prima data in Dorval.

Toata lumea din bloc se mandreste ca a aparut poza cladirii, chiar de mai multe ori, in nu stiu ce reviste de specialitate. Unii din cei care is mai vechi in cladire se mandresc si cu faptul ca o cunosc personal pe madam Margaret din apartamentul 19 , o adevarata legenda vie a blocului, cel mai vechi locatar, statea aici de peste 75 de ani.

Pentru mine cel mai bine e sa nu am apartamente libere, nu mai apare advertising-ul cu apartamente de inchiriat in ziar, pun la intrare placuta full occupied si nu ma mai deranjeaza nimeni.Eu insa de obicei ma bucur cand demenajeaza cineva, ma bucur cand se elibereaza un apartament. E rost de facut un ban , ma rog , trebuie varuit apartamentul etc.

Bineinteles ca mai injur in timp ce varuiesc, mai ales pe cei ce au multe cuie in pereti , oare la ce naiba pot sa bata atitea cuie !? Chiar aberant de multe cuie , e drept ca nu toti, dar sint unii care parca au o manie sa bata cuie peste tot. Insa , chiar daca uneori e mai mult de munca din cauza blestematelor de cuie, iese banul, asta-i important, ca doar de asta am venit aici, nu !?

Luna asta s-a mai eliberat un apartament. Pleaca madam Margaret din apartamentul 19. 

Nici nu mai stiu cum am cunoscut-o pe madam Margaret , insa e cea mai buna prietena a mea din cladirea monument istoric in care cu mandrie , datorita faptului ca dau cu mopul prin ea , locuiesc si eu. Cert este ca, din clipa in care am facut cunostinta , am trecut zilnic pe la ea. Nu stiu exact ce ma atrage la ea. Poate lumina speciala din ochi, poate spiritul ei extrem de viu si simtul umorului iesit din comun pentru cineva care fizic abia se mai descurca, oricum nu stiu exact ce.


Bateam in fiecare zi la usa la ea, doar s-o intreb ce mai face insa, ca sa fiu sincer, abia asteptam sa ne mai intindem la discutie, sa-mi mai povesteasca ce si cum cu viata ei. Asa am aflat ca madam Margaret e o femeie bogata, ca e proprietara unei mine de cupru. 
Nu mi-a spus prea multe depre mina asta ca pe ea nu prea a interesat-o, sotul ei s-a ocupat toata viata de afacere, cel putin pina acum 10 ani cind a murit, acum se ocupa un nepot, care ii trimite cate un cec in fiecare luna pentru chirie, mancare si medicamente.

Din primul moment in care am intrat in apartamentul ei m-a socat faptul ca nu era aproape petec de perete liber, peste tot erau tablouri, incredibil de multe tablouri, teribil de frumoase tablouri. 

Doamne , si ce de-a fotografii mai are madam Margaret , in cate locuri din lumea asta a fost , cate mi-a povestit depre unde a fost si unde a umblat prin lumea asta..
O invidiez pe ascuns, chiar daca n-am indraznit sa-i spun niciodata. Insa am indraznit s-o intreb, dupa ce ne-am imprietenit, cum de au locuit toata viata intr-un apartament de inchiriat, desi au avut atitia bani si si-ar fi putut permite oricand o casa a lor, mare si spatioasa. 

Tre’ sa fie ciudata tare madam Margaret , Marg , cum ii place ei sa-i spun. Ea zice ca nici macar nu s-a gandit vreodata sa se mute de aici, asta a fost primul ei loc de cand a plecat de la parinti si s-a maritat cu primul ei iubit si nu a vrut sa se mute niciodata, in ciuda insistentelor sotului ei, ce se simtea uneori jenat sa-si primeasca importantii parteneri de afaceri intr-un apartament la bloc.


– ''Tot ce am si tot ce ma face sa ma simt bine este aici !'' , mi-a zis Marg, facind un gest larg cu mainile in jurul fetei si capului. Atunci, atent la gestul ei, m-am uitat mai bine spre directiile indicate de varfurile degetelor ei inca delicate , chiar daca zbarcite un pic de trecerea nemiloasa a anilor, m-am uitat mai atent pe pereti si mi-am dat seama ca toate tablourile (ce eu credeam ca starea materiala buna i-a permis sa le cumpere , de-a lungul vremii) , de fapt, sint toate semnate de ea. 

Ahaa, atunci mi-am dat seama , Marg e de fapt o artista, nu au interesat-o banii si bucuriile lor trecatoare - ea a trait toata viata cu pasiunile ei de a picta si calatori , iar acum traieste cu bucuria de a-si privi tablourile si fotografiile cu minunatele locuri prin care a fost - mi-am spus , in sinea mea. Pina la urma tot n-am priceput nimic , am aflat ca, desi ar fi putut sa traiasca toata viata pictand si calatorind , ea a lucrat vreo 40 de ani ca infirmiera , i-a placut sa aiba independenta ei financiara. Asa mi-a zis ea , asa va spun si eu. 

Mi-a aratat cu mandrie , printre altele , un superb manual , legat foarte frumos in piele , pentru infirmiere , tiparit in 1907. Nu mai este actual ce scrie in el , stiintific vorbind , insa pentru ea are o valoare deosebita , i-a fost facut cadou de mama ei , ce tot infirmiera a fost. In plus anul in care a fost tiparit manulalul , 1907 , e si anul in care s-a construit cladirea monument istoric in care cu totii locuim , e si anul in care s-a nascut Marg , si asta face parca totul sa se invaluie intr-o aura de mister si nostalgie.

La inceputul lunii februarie Marg m-a anuntat ca medicii au sfatuit-o sa locuiasca intr-o rezidenta pentru batrani , ca e mai bine pentru ea acolo , are ingrijire medicala permanenta, diverse activitati sociale etc. Din acel moment totul a inceput sa devina halucinant pentru mine , in ceea ce o priveste.

Marg a plecat pe la inceputul lunii martie , la sfatul medicilor , sa locuiasca in acea rezidenta pentru batrani. A platit insa si pentru martie chiria , ca nu stia daca o sa-i placa acolo sau nu , asa ca voia sa aiba unde se intoarce , la o adica. 

Dupa vreo doua saptamani , Marg m-a sunat si mi-a spus ca pot considera apartamentul ei liber si ca, desi ii e greu sa se desparta de locul unde a locuit aproape toata viata , totusi s-a convins ca e mai bine sa traiasca ultimii ani ai vietii inconjurata de oameni de aceeasi varsta si preocupari ca ea si sa aiba ingrijire medicala permanenta. Mi-a mai spus ca o sa vina cateva rude de-ale ei din California si altele din Nova Scotia , sa ia tot ce considera de valoare din apartamentul ei , si m-a rugat sa le deschid apartamentul , sa stiu ca am consimtamintul ei sa fac asta.

Au aparut si rudele , a durat vreo cateva zile pina s-au hotarat cum si in ce fel sa imparta frumoasele mobile , devenite prin trecerea anilor antichitati , bijuteriile , cartile , tablourile , fotografiile si alte lucruri aflate in apartamentul 19. Am fost partas fara sa vreau la unele discutii dintre ei , care mai de care isi dadeau cu parerea care din ei a fost mai apropiat de madam Margaret si care merita , deci , ceva mai de valoare din tot ce madam Margaret le-a spus ca pot lua , caci altfel ea nu a precizat ce si cum sa ia fiecare , imparteala lucrurilor a ramas la intelegerea lor. 


Am sunat-o pe Marg intr-o zi , cat rudele ei se mai aflau inca aici , sa o intreb ce si-ar dori sa-i aduc din lucrurile care au inconjurat-o o viata intreaga in apartamentul ei , insa ea mi-a spus ca nu-i mai trebuie nimic pentru a-si decora noua locuinta , ca si-a luat tot ce-i trebuia inainte de a pleca. Ba chiar ne-a spus , mie si rudelor ei ca , daca imi place vreun lucru din apartamentul 19 , pot sa-mi aleg si eu cate ceva din cele lasate acolo. 

Asa ca m-am ales si eu cu cate una-alta , probabil chestii pe care rudele lui Marg nu le-au considerat de valoare si m-au lasat sa le iau. 

Dupa vreo saptamina de la plecarea rudelor ei , am simtit nevoia sa ma duc s-o vad pe Marg , nu stiu de ce , dar mi se facuse dor de ea , in plus voiam sa vad cum s-a instalat in noul ei apartament din rezidenta pentru batrani, cum si l-a decorat si mai ales cu ce , eram curios sa vad ce si-a ales din atitea lucruri frumoase si de valoare pe care le avea prin casa. Nu stiu daca va puteti inchipui bucuria pe care a avut-o Marg cind m-a vazut , cu un ghiveci cu flori de cativa dolari in mana , batand la usa ei. Am ramas foarte surprins sa vad ca , cochetelul ei apartament din acea rezidenta este foarte alb si nedecorat cu nimic. 

Am intrebat-o unde-s lucrurile pe care spunea ca si le-a luat inainte de a pleca : 
- ''Tot ce am si tot ce ma face sa ma simt bine este aici'' , mi-a zis Marg , facind din nou acelasi gest larg cu mainile , in jurul fetei si capului. Eu , din nou foarte atent la gestul ei , n-am surprins din prima clipa surasul ei misterios si putin superior. Probabil prima data gresisem , mi-am spus , cind ma uitasem in prelungirea degetelor ei , acum realizasem ca Marg imi arata cu interiorul palmelor unde se afla tot ceea ce o face sa se simta bine , unde sint toate amintirile ei frumoase , toate tablourile si fotografiile , toata viata ei. 

Nu sint sigur daca asta o fi vrut Marg sa-mi spuna. Insa mi-a spus ca nu s-a suparat ca manualul ei de infirmerie , pe care mi-am permis sa scriu o dedicatie linga cea a mamei ei , l-am facut cadou unei foarte bune prietene ce a terminat scoala de infirmiere saptamina trecuta.

Acum cateva zile am terminat de varuit apartamentul babei care a plecat de la 19. Incredibil cate cuie putea sa aiba batute-n pereti baba asta , eu cred ca era maniaca cu cuiele. Am injurat-o putin in gand , ce i-as fi facut vreo cateva cucuie , acelasi sentiment ce ma apuca la toti ceilalti ce bat kilograme intregi de cuie in pereti , spre disperarea celor ce urmeaza sa le varuiasca apartamentele la plecare. Insa sint linistit , am facut factura si banul trebuie sa vina in curand. 

Si , mai sint linistit si multumit ca noua locatara de la 19 , cea care a semnat bail-ul acum vreo saptamina , e o doamna singura , foarte dragalasa si placuta la conversatie , cred ca o sa continui sa bat la usa apartamentului 19, vad ca si ei ii place sa stea de vorba cu mine. Trebuie sa fie ceva special cu apartamentul asta. Poate ca noua locatara , doamna care se va muta curand , de profesie psihoterapeut , va reusi sa-mi explice de ce plangeam cand am terminat de varuit apartamentul 19. 


Ehh , probabil eram doar obosit si-mi curgea transpiratia din coltul ochilor ! Si poate o sa-mi explice si ce voia baba aia sa-mi spuna cu gestul ala larg facut cu mainile in jurul fetei si capului.
Imi mai aduc aminte doar ca imi era foame dupa ce am terminat de varuit apartamentul 19 , m-am dus in bucatarie sa maninc ceva. De pe frigider se uita la mine dintr-o poza veche de peste 75 de ani , pe care am luat-o din apartamentul 19 , o domnisoara imbracata in rochie de mireasa. 

Statea exact in fata semineului pe care tocmai il terminasem de varuit. Si zambea. N-o sa inteleg probabil niciodata de ce nimeni din rudele babei nu s-a opus cand am zis ca as vrea poza aia. Eu insa stiu de ce am vrut-o. Poza asta ma face sa visez si , in acelasi timp , ma aduce la realitate mai repede decat o palma dupa ceafa.

Ma uitam la ea in timp ce mancam , obosit fiind dupa ce terminasem de varuit apartamentul 19 , si incepusem deodata sa fac tot felul de calcule ingineresti in cap. Am simtit brusc nevoia sa ies din casa si sa ma duc sa fotografiez blocul in care am stat prima data la Dorval.


Habar n-am de ce insa, brutal si dureros , am avut senzatia ca blocul ala din Dorval , construit doar acum vreo 20 de ani , este/devine o cladire monument istoric.


Liviu

Politica lui Nea Badiu din Ianca (iunie, 2011)

o poveste adevarata
***

Bunica-meu din partea tatei a fost croitor vestit. A tinut atelier si pe vremea lui Ceausescu, a mituit perceptorii ori de cate ori trebuia cu mese intinse si era innebunit dupa politica.

Dis-de dimineata se infatisau in atelierul lui dupa cum urmeaza: Mos Krant, Mos Tudorica si Mos Tanase, toti mari patrioti si adepti ai discutiilor libere despre perioada interbelica si cu mare bataie la economia de piata adevarata. Stia si seful de post, si primarul, si care mai era arondat cu ochiul si timpanul in comuna din Baragan, tipic descrisa de Panait Istrati, stiau toti care ar fi trebuit sa stie. Nu le zicea nimeni nimic, erau un mic cuib de rezistentza tacit acceptat.

Doar cand si cand, cand s-auzea Europa Libera tocmai din strada, mai se oprea cate unul si zicea: bre nea Badiule da aparatul ala mai incet ca te-nchid astia...

Lui nea Badiu nu i-era frica de inchisoare, ce ar mai fi putut sa-i ia? Da, sa-i inchida atelierul (n-avea voie sa puna firma pe atelier, n-am inteles de ce) dupa ce-i luasera pamant, vite, acareturi, un rand de case, iar pamant, masinile de cusut Singer alea profesionale, ce sa-i mai ia?

Si s-adunau mosnegii si vorbeau politica. Acolo am aflat de Neculai Constantin Munteanu, de rege, alea...pana nu ma lua bunica-mea de-o aripa si ma scotea frumusel, sa nu-nvatz prostii...

Asociez de atunci politica cu ceva clandestin, vorbit continuu, cu patima, ciuda adesea, oftaturi si cam fara rezultat. Bunica-mea mai zicea: Badiule, in cincizeci de ani , daca voiau americanii sa vina, apai veneau pana acum!!

Bunica-meu s-a dus inainte de a veni americanii pe care i-a asteptat o viatza ( i-am zis eu, in 2005, cand am ajuns la cimitir, ca am adus neamul peste ocean, m-am ocupat adica).

Ma uit la voi, la patima neobosita in a dezbate politicul international si-mi amintesc cu mare, mare nostalgie de tacanitul masinilor de cusut printre discutii despre Casa Regala a Romaniei (am inteles c-ai mei erau cu maniu, cu liberalii, strabunicul meu fusese chiar consilier liberal, etc), de mirosul stofei calcate cu fierul incins de carbuni si jar, de mirosul uleiului de uns masina de cusut, de papiotele de atza si pieptzii de sacouri in lucru, atarnati ca la macelarie intr-un rastel, de perdeaua plina de ace de cusut aliniate, de mosorelele golite, de tibishirul (creta de coritorie) cu care desenam sotronul in curte de se infuria bunicul, de magazinele de moda datate 1939, scrise in nemtzeste pe care el le pastra cu sfintzenie...

Va iubesc cand vorbiti politica. Imi amintiti de copilaria mea.
  (Bunicul meu s-a nascut in luna iunie, un gand bun, sincer si curat, unui om cu o personalitate exceptionala)

Cine se inscrie pentru o noua Europa Libera? (9 mai, 2012)

Este pentru prima oara cand vad democratia romaneasca in pericol concret. Noul guvern, cu neexperimentatul si energicul Ponta la carma este doar o etapa locala in instalarea puterii socialiste conjugate in Europa.

Putin a castigat prezidentialele.
Holland, in Franta flutura socialismul in uralele multimii doritoare de schimbare.
Ieri, nou-numitul ministru Marga de la Externe ridica osanale axei Moscova-Beijing, in prima zi de la investire. Cum de si-a permis un asemenea discurs? De ce nu a intervenit premierul sa explice declaratiile lui Marga?
Prefectii se decapiteaza, deschis si declarat, strict pe considerente politice.
Electoratului se promit niste bani, doarasa, sa taca naibii din gura atata vreme sunt schimbarile in curs...
Votul uninominal, la un coltz, poate sufoca dezvoltarea unei opozitii sanatoase in actualele conditii.
O opozitie la actuala putere, nu exista, practic.
Totul s-a petrecut fulgerator, sub ochii holbati si in tacerea telespectatorilor iar victoria sterila a USL a inghetzat pana si zambetele copiilor. Guvernul Romaniei este secretos si speriat, deopotriva. Sa fie doar impresia mea?
Sa gresesc eu, sa dea domnul sa gresesc eu: ce urmeaza in Romania va bate la scor, ca viteza si violentza, epurarea din anii '50. Sunt create toate premizele ca electoratul sa vireze stanga , manat din spate, pentru inca jumatate de secol...

Nu m-ar mira sa apara iar, in vreun an, o Europa Libera care sa emita in romaneste de la Munchen.
Cum ziceam, sa gresesc eu,
Mi-as dori tare mult sa nu am dreptate.

Voi platiti cu saracia, diaspora plateste cu sufletele mutilate ( 26 iunie 2012)


 26 iunie 2012, in asteptarea executarii mandatului lui Adrian Nastase

  • In aceste momente in care asteptam cu totii sa vedem daca fostul premier Nastase ajunge sau nu sa execute mandatul, presiunea pe diaspora este uriasa, este coplesitoare! Avem pulsul trecut de 180 de batai pe minut, cum probabil niciun meci de fotbal nu ni l-ar fi putut provoca. Pentru noi, cei circa 2,5 milioane de romani care incing internetul in aceste ore, acesta este, simbolic, momentul razbunarii emigrarii in sine!

    Noi cu totii am plecat candva din tara din cauza lor. Unii s-au intors, invinsi de dor sau momiti cu promisiuni. Cei mai multi au plecat si dusi au fost.
    Plecati fiind, avem insa ochii atintiti acum asupra tarii, nutrind intr-ascuns dorinta de a putea fi capabil sa trecem peste resentimente si de a face pace cu noi insine, intai.
    Si desi, de aici de peste ocean, emotiile pe care le traversam sunt relativ aceleasi cu ale voastre din tara, motivatiile noastre sunt cu mult mai adanci. Ele tin de nivelul patru al piramidei lui Maslow, acela al recunoasterii si implinirii de sine, data care ne-au fost stearsa din evantaiul de necesitati odata cu decolarea de la Otopeni.
    Acesta dar si altii ca fostul premier Nastase, ne-au gonit pe mine, pe Vasile (generic spus), pe toti cei care au plecat in patru zari, in ultimul deceniu si jumatate! Il asociem pe Nastase cu Iliescu, cu minciuna, cu furtul, deznadejdea, neputinta, fenta desarta, caterinca si neseriozitatea. N-o fi el asa de negru cum pare, este insa moneda convertibila pentru somnul nostru adesea precar.
    Toata Dunarea nu va putea spala, in ochii nostri, trauma la care ei, cei din garnitura lui Iliescu, ne-au supus. Ei in principal au ghidat convoaiele catre plecarea din tara.
    Iar pentru cei doi ani de Rahova ai lui Nastase noi, cel putin noi cei de prin Canada platim cu VIATA traita afara din casa noastra.
    Cam mare pretul.

miercuri, 3 decembrie 2014

La Nunta Fiicei Mele- August, 2010


A fost momentul de cea mai mare tulburare emotionala, de la aterizare incoace. Nu joburile, nu casa, nu masinile, nici macar ajustarea emotionala de parteneriat nu m-au zdruncinat cat m-a zdruncinat nunta aceasta. 

Am asistat, cu ochii holbați la cum se întâmplă, cum se petrece Viața, aproape de mine.
Imaginați-vă că vă trece planeta pe sub picioare, că se scurg stelele la linia orizontului ca o ploaie, cam așa arată Viața când trece.

Cauți ceasul ca să-ți ajustezi respirația cu momentul și nu găsești un ceas in preajmă. Simți ca un vuiet de sirenă de vapor pentru câteva zile, ore, veacuri, în fine, destul, în creier și nu știi de unde vine. Un vuiet greu care vine cu tine în somn, vuiet ca de centrală termică de mega-building nord-american.

Viața are așa, niște roți dințate uriașe, maaaari de tot, care se-nvârt într-o semiumbră de care n-ai habar decât atunci când te mai uiți la ceasul de la mână. Nu, nici măcar atunci.
Cât o mai fi ceasul?
Ceasul de la mană are bunul simț să-și înghită ticăitul ca să nu te deranjeze (că-i la baterie, normal) și te amăgești astfel că timpul nu trece sau în fine, trece grațios.

Trece grațios pe naiba!!
Timpul cară huruitul acela greu (n-am idee dacă e Responsabilitatea, Datul Lucrului Făptuit, Curajul de-a da ochii cu Răsăritul Următor sau pur si simplu Inerția cea care huruie mai adânc-n.a.) într-o notă de bun simț, până vine prima nuntă, a primului tău copil.

Atunci ești singur/ă cu tine. Felicitările din jur abundă, lumea râde iar pe tine te înspăimântă la un moment dat. Nu mai simți frontiera între alb și negru, între bucurie și abis.

La nunta copilului meu planeta a luat-o rău la vale, sub picioare.
***
De câteva ore cred că am intrat în convalescență, cerul s-a oprit din scurs la asfințit și, privind ceasul de la mană văd din nou timpul grațios tăcut, care-mi trece.
Adică e ca înainte, gata.
***
Huruitul greu s-a topit sau s-a ascuns.
Odata trăit însă... ouch.

Când îți spuneam...

Când îți spuneam că te iubesc, râdeai. Când mi-a fost frică și te-am luat de mână, te-ai scuturat și mi-ai spus să mai merg și singură. Când ți-am cerut o ciocolată , mi-ai dat un covrig iar sub brad mi-ai înghesuit maieuri, fiindcă-mi trebuiau.  

 Când îți căutam privirea să-ți văd gândurile, stingeai lumina și -mi deșteptai simțurile c-o sălbăticie și-i patimă ca de sfârșitul lumii. 
 După care, la țigara de după, suflai rotocoalele spre tavan și mă-ntrebai ce mai spun/ 
 Când ți-am cerut numărul de telefon, mi-ai dat o margaretă; când ți-am cerut brelocul de la chei, mi-ai pus o hartă-n mâini. 

 Și când mi-am făcut bagajele să te părăsesc, ai plecat tu, cu furie, de-acasă după ce m-ai înjurat că nu te ințeleg. 
 Tu nu cred că m-ai iubit vreodată. dar m-ai chinuit continuu. 

 Pe furiș ți-am furat ce-am putut: mușețel înghesuit printre haine, o mușcată-pui învelită-n folie să mi-o plantez mai târziu în suflet. 
Un camion de vorbe, un depozit de gânduri, un munte de trăiri. 
 Nu-ți mai țin minte frumusețea, nu cred că am apucat s-o realizez, vreodată. 

Îți țin minte gustul, mirosul, ochii, textura palmelor, gesturile, zâmbetul la mișto, lacrimile, nodul în gât, vocea. 
 Da, te iubesc Românie. 
 Și o să mă-ntorc acasă. Nu fiindcă m-ai vrea tu, ci fiindcă nu pot eu altfel.