Jana din Gara de Nord- Îngerii nu cred că fumează...

Primăvara timpurie a lui ’88, cam la vremea ghioceilor. Eram inginer stagiar la Giurgiu și naveta mea săptămânală către casă, la Galați trecea invariabil prin Gara De Nord. Cum intri în gară, pe stânga era un salon de manichiură și, ca niciodată, întru, zic să mai dreg ce se putea din unghiile mele de tractoristă repetentă. 

Las geanta jos, aștept să mă ia o fată în primire,  că tot aveam vreo șase ore între trenuri, trebuia să omor timpul, cumva. Apare una înaltă, solidă, blondă ca o finlandeză, c-o față rotundă ca o lună plină și cu părul lung- lung, împletit într-o coadă groasă cât mâna mea. Zice c-o cheamă Jana și că s-o urmez.

O urmez undeva în spatele salonului, la scaunul ei. Scot din geantă două pachete de BT și i le pun pe masă, plătesc deschiderea, zic, să-și dea interesul. Jana ia pachetele, le pune-n buzunarul halatului, mă privește-n ochi , din senin, așa, de mă săgetează după care s-așează oftând pe scăunelul ei de lucru, îmi ia o mână și-mi întoarce palma invers. Mă privește iar, iar eu, cu ochii mari și cu palma în mâna ei, am amuțit. 

Incepe: „...ia să vedem ce zice viața ta”. Spune despre copii: „ ai unul dar ai să crești doi.” Mă gândeam și eu că tot eram proaspăt ieșită din primul divorț, cine știe pe cine-o întâlni și-o avea un copil...destin, n-ai ce-i face. Continuă:  „...tu te măriți iar, iar viața ta va fi și se va sfârși peste o apă mare, tu ai să pleci din țară”. Aici m-a șocat, aveam eu ceva gânduri de fugit, dar nici să le-aud așa, cu voce tare. Mai zice: „ai o fată, iar fata ta va fi așa și așa...” Ascultam fără să respir. „Iar după ce treci de 50 de ani, abia atunci vei fi cu adevărat fericită”. Eu aveam douazeci și ceva, nu-i ușor să ți zică cineva c-ai să fii fericită după ce trăiești încă p-atât,  iar aici m-a pufnit râsul.

Jana era serioasă și s-apleacă peste palmă, vede ea ce vede acolo, ridică ochii și cică: „cu cine te măriți o să moară. Dispare de lângă tine, moare. Nu pune bază în el, că dispare, moare cred. Ține minte, ai să fii fericită abia după cincizeci...”

Cred c-am petrecut aproape două ore vorbind și iar vorbind cu ea, timp în care unghiile mele căpătau aspectul îngrijit, roz sidefat, al unor mâini tinere.

Trece timpul, trec anii, mă mărit iar, c-așa au fost atât destinul cât și refrenul vremii și, la începutul lui ’90 ajung iar pe la Gara de Nord.

Văd salonul de manichiură încă pe loc, intru și întreb fata de la ghișeu de Jana. Voiam s-o văd, mă urmăriseră vorbele ei, fermitatea prezicerilor, părul acela blond alb aproape și ochii negri ca noaptea. „Care Jana?” mă întreabă duduia, semn că voia să m-ajute. O descriu eu așa și așa, o văd pe fată cum face ochii mari și rămâne câteva secunde pe gânduri.

Nedumerită, se întoarce către celelalte din salon, să tot fi fost vreo 7-8 fete la lucru, și întreabă cu voce tare: „ fetelor, știe careva pe una Jana blondă, așa și așa? ” Se face liniște, mai multe se opresc din lucru, se uită la mine și dau din cap că nu. „Da’ a lucrat la noi??”

 Indrăznesc și zic c-am întâlnit-o acolo cu ceva ani în urmă și c-aș vrea s-o revăd. „Domnișoară, eu lucrez aici de 25 de ani, le știu pe toate fetele care-au lucrat aici și nu-mi amintesc de niciuna care să semene cu Jana dumitale...” zice una dintre ele.  Alta își lasă clienta și vine agale către mine, vorbind din mers:  „eu sint aici de cinșpe ani și nu, nu-mi amintesc , n-a fost nicio Jana vreodată, aici...poate nu la noi.”

Le mulțumesc și ies năucită, urmărită de ochii mari și gâturile întinse ale femeilor din salonul de manichiură. Eram plesnită în creștet, nu mai înțelegeam nimic, habar n-am pe cine am întâlnit atunci cu numele Jana. Acum, la decenii distanță, tot ce-a ce-a spus Jana s-a adeverit  . Nu cred că a fost înger, că fuma. Îngerii nu cred că fumează...

Ăsta este un caz real, unul dintre cele câteva paranormale trăite și pe care am să le povestesc când or să le vie lor rândul la povestit.

“Fără asta, nu se poate...”

După ce și-a încărcat desagii cu poveștile samurailor, ale culegătorilor de orez ori ale fabricanților de tricouri și adidași, ale călugărilor budhiști, ale ultimilor haiduci năuci ai planetei din stepele Afganistanului și Irakului, ale izvoarelor carpatice povestite șoptit, în curgerea lor, de Alexandru Mitru, dimineața ajunge obosită gata pe continentul american. Iși trage sufletul peste Atlantic (bun prilej să-și mai scuture buzunarele) pentru ca, atunci când ajunge în Canada, să îi vină să se ducă la culcare, pur și simplu. În fiecare zi simt diminețile astea obosite de-atâta alergare în jurul planetei și tot ce pot face e să culeg dintre povești pe acelea care-mi vor colora și mie ziua, cu un strop din culorile scriitorilor și scriiturilor întâlnite-n cale.

Aflu, în zori, de la Corina Ozon cum de și-a botezat unul dintre personajele Zilelor Amanților, Epaminonda: “aveam nevoie de un personaj cu un nume ieşit din tipar. Am început să mă documentez şi am făcut o listă cu nume mai atipice. Nu mi-a plăcut niciunul. Mi-am amintit că în liceu am avut o profă pe al cărei fiu îl chema Epaminonda. Și mai era şi un filosof. Prima oară am crezut că e nume de fată. Dar e un nume grecesc, masculin. Îmi mai trebuia şi un nume de familie, aşa, ca nuca în perete. Recunosc, la început m-am oprit la Regulatu. Apoi mai potrivit a fost Potrivitu, am vrut să fie ceva autohton.”

Ana Barton face loc cu mâna printre albumele cu fotografii alb-negru, suav înnobilate de ani și-i șoptește cuiva, ori chiar ei înseși: “Dacă te iau în braţe, atunci aşteaptă-te să-ţi pârâie oasele. Iar de suntem prieteni ori simt eu că ai uşa inimii crăpată spre afară, să ştii c-am să-ţi spun şi ceva hard core la ureche, dacă-i lume neştiută-n jur, iar dacă nu, o să zic tare, pentru toţi. Nu promit c-o să-mi iasă, însă trebuie să-ţi spun că lupt de-o viaţă cu timiditatea mea cumplită, aşa că s-ar putea să-nvăţ să fiu, la rându-mi, îmbrăţişată. Dar s-ar putea să nu. Te rog să nu laşi supărarea să se-nfiripe. Noi, timizii, avem scuturi cu ţepi. Dar măcar nu otrăviţi.”

Petronela Rotar aruncă vreascuri și toarnă un strop de șofran în jarul rămas de-aseară, la lumina lămpii de pe noptieră: “Acesta este un loc mai mult decât un blog. Locul unde eu mă despieliţez, mă descarnez, mă jupoi, mă desfac bucăţi şi mă dau. Clickul pe care îl daţi e fierastrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Bună ziua, aşadar.  Mi-am înmormântat primul iubit, am părul scurt şi nasul cârn, doi copii, am supravieţuit unei furtuni pe mare şi unei avalanşe. Am 36 de ani, un metru şaptejtrei şi o mânuţă care scrie la mine în cap mare parte din toate astea, mai cu seamă noaptea.”

 Alex Chermeleu aruncă așii sufletului pe masă, într-o companie feminină dezarmant de curată: “ M-am simţit neglijat şi aruncat violent înapoi atunci când am văzut că alţii au succes iar eu mă îndepărtez strategic de al meu. Nu am ezitat nicio clipă să comentez unui text văzut de mine şi să îmi trădez frustrarea prin replici tupeiste ce mă caracterizează: “Eşti un prost. Un cretin care vrea atenţie. Scrii doar texte pentru femei şi pe deasupra foarte efeminizate”. Desigur, nu am omis nici crimă premeditată a limbii române în furia mea neînţeleasă. Iar dacă cineva m-a apostrofat şi mi-a atras atenţia că sunt analfabet, nu mi-a păsat. Am dus o lupta grea atunci când nu am reuşit să aflu de ce alţii sunt fericiţi iar eu nu.”

Citesc și vorbele în minte-mi vin. Și-s gata-gata să se-mprăștie în semitonuri, în completare, într-o armonie sensibilă, cu pauze de respirație, de privit pe geam, de gândit, de trăit dimineața.

Și zic: dimnețile ajung obosite de-atâta suflet, de-atâta patimă, de-atâta culoare, de vorbele minunat puse în mișcare până aici, pe tărâmul nord-american. 

Dimineața are nevoie de două cafele tari, să împingă ziua la vale și să se regăsească în vorbele Elenei Mitrofan: “Fără asta, nu se poate...e dependenţa de cuvinte care curg, limpezi, clare şi atât de transparente, sinonimic vorbind, făcând dimineţile, preambulul zilelor şi nopţilor liniştite în nebunia cotidiană! ”

Povești din Nord (4)

Lucruri noi, despre cei mai nordici oameni ai Canadei, locuitorii Teritoriilor de Nord. Puțini dintre noi ajung vreodată, pe parcursul vieții, măcar o dată în locurile acelea izolate de păduri, râuri uriașe, lacuri glaciare imense ori tundre. Și acolo, în Nord, tot Canada este și dacă eu nu vă spun, n-are cine să vă spună despre ei.

  Au rămas două zile până se dă startul cursei de sănii trase de câini, Yukon Quest 2015, expediție care aliniază, anul acesta, 21 de echipaje din Canada, SUA, Suedia, Norvegia, Rusia și Austria și al cărei traseu de 1,000 de mile (1,600 km) va fi urmărit cu sufletul la gură de toată populația nordului. Toate Teritoriile de nord (Yukon, NorthWeste Territories și Nunavut) adună, la un loc, un pic peste 100,000 de locuitori iar câștigătorii unor asemenea curse devin automat eroi locali. Multe femei, la start, anul acesta. Aproape jumătate dintre participanți sunt femei, de toate vârstele, de toate profesiile. Între timp, la scolile elementare din Whitehorse panouri imense cu traseul cursei, punctele de odihnă și întregul parcurs au fost instalate pe culoarele principale iar emoțiile s-au transmis și copiilor.

În paralel, un grup de femei inimoase din Whitehorse s-a gândit și la câinii maidanezi din oraș așa că le-au făcut, cu mâinile lor, botoșei, să le țină cald peste iarnă. Zeci de câței au fost deja încălțați astfel iar operațiunea este în curs de desfășurare. Asta, pe lângă locuri special amenajate cu mâncare și apă curată.

Tot ca să apere de frig, un alt grup de inițiativă a procurat căciuli, mănuși și fulare pe care le-au lăsat pe bănci în parcuri, pe crengile copacilor, pe garduri, pe străzile circulate (cât pot fi ele de circulate la vremea asta-n.a.) din Whitehorse. Pe eticheta la vedere se poate citi: nu, nu sunt pierdută dar dacă ți-e frig poți să mă iei cu tine, să-ți țin cald. Să ai o zi frumoasă!

Între timp, la radio se anunță de zor că elanul-femelă și cei doi pui ai săi, văzuți în ultimele zile în mai multe puncte din oraș, se află încă în zona Whitehorse iar șoferii sunt rugați să circule cu atenție.

Norocul a dat , în decembrie trecut, peste David Harper,  șofer pe o mașină de salubritate din Whitehorse. A câștigat loteria, adică 3,5 milioane dolari. Până se hotărăște ce va face cu banii, omul a spus că-și păstrează slujba, așa că Dave poate fi văzut, încă, în fiecare dimineață conducând camionul prin oraș.

Așa-i că nu știați nimic din toate astea?  :)

(foto: CBC Yukon)

Pe casa scării (lui Cătălin)

Vorbesc despre o ipotetică ploaie acum, când în jurul meu zăpada canadiana e tasată-n straturi-straturi, întru aducere aminte că mai am cel puțin șase săptămâni până la primăvară și mă bucur că pot împinge anotimpul, în vorbe ori gânduri, până la limita rezistenței lui.

Cândva, zăpada mi-a ajuns până la brâu și, cu cizmele în care invariabil ciorapii erau reci și uzi-leoarcă, urcam nămeții ridicați de plugurile primăriei. Cred că eram la 5-6 metri sus, pe creastă și mă uitam de pe troian, din întunericul serii de iarnă, direct în bucătărie la tanti Iftode care trebăluia la aragaz. Atunci am săpat cazemate și cotloane, atunci am înțeles că băieții aveau, totuși, mai multă forță.

Mănușile cu un deget, înlăuntrul cărora degetele erau permanent înghețate se mai odihneau, în pauzele de joacă, pe caloriferul de pe casa scării. Casa scării unui bloc care aduna, la vremea copilăriei mele, zeci de copii (numai la mine pe scară, la 20 de apartamente erau 32 de copii, până în 10-12 ani, ca să înțelegi proporția) și care vuia de alergăturile, țipetele, joaca noastră.

Abia ne mutasem în bloc, eu aveam vreo șapte ani când, împreună cu alți copii am descoperit că un apartament, sus la patru, rămăsese neocupat, avea încă banda și ștampila primăriei puse pe el. Așa că, după discuții consecutive între noi și sfat de taină, am decis să mergem, în grup, să-i cerem președintelui de bloc să ne dea nouă, copiilor, apartamentul acela. 

Planurile noastre erau fabuloase: aveam la dispoziție două încăperi în care ne și imaginam cum o să ne-ntindem casele de păpuși, la rând, pe preșuri, cum o să facem teatru de păpuși cu o pătură agățată pe post de cortină și în general cum viața noastră avea să capete noi și minunate sensuri dacă ne-ar fi dat nouă, copiilor, apartamentul acela rămas gol. Răspunsul a venit în mai puțin de-o săptămână, când încă o familie tânără avea să se mute, cu copilul lor cu tot, ocazie cu care trupa noastră s-a lărgit iar visul infantil de proprietari pe ochi frumoși a zburat de parcă n-ar fi fost.

Pe palierul dintre etaje, printre ghivecele de mușcate, scoase la lumină, ale diferitelor mămici de-ale noastre, una mai harnică decât alta, mă uitam minute în șir, în zare, la cartierul de case întins până la orizont, din care doar câte un plop se-nălța semeț, restul caselor și copacilor respirând la unison, cam la aceeași înălțime. N-am aflat niciodată cun de știe un copac când să se oprească din crescut, un pic mai sus decât casa căreia-i împrăștia umbra.

În spatele blocului meu era și un bloc turn care avea cel mai meșteșugit derdeluș posibil, cu panta nici prea lungă și nici prea abruptă, formând un unghi drept sus și cu coborâșuri pe două laturi. Ideal de joacă. Iarna trăgeam sania la deal și coboram pe burtă, asta dacă nu ne-agăța o sanie din spate de ne făceam ghem pe la mijlocul pârtiei și ne lua minute să ne deznodăm iar vara, cu nonșalanță puneam ghiozdanele sub noi și ne dădeam pe ghizdane.

Asta se întâmpla atunci când nu eram pe gardul școlii (un liceu pedagogic mare, vechi de peste o sută de ani, dintre-acelea cu ziduri groase și uși înalte, cu culoare care miroseau a petrosin și clor) la roșcove. Eu nu cred nici acum că noi mâncam roșcove, era altceva ce noi moștenisem de la copii mai mari că s-ar numi roșcove.

În fapt, erau niște păstăi lungi și maronii atârnând din copacii bătrâni din curtea școlii și doar cocoțat pe gard ajungeai la ele. Ronțăiam muchia păstaiei și mâncam pasta dulce și care-ți făcea gura pungă, până ne apuca burta. Nu erau singurele prostii pe care le mâncam, copii fiind. Mai mâncam niște turtițe mici, verzi, culese de prin iarbă (îi spunea popular Turta Babei), tot așa, până ne-apuca burta, mâncam mâțișorii de salcie pe care-ia alegeam cu grijă și-i denumeam Mierea Ursului. Și ghiocei, cu cozi cu tot, primăvara. Nu numai eu, toți făceam la fel.

Iar când ploua, după mai multe ploi luate direct în creștet până ne pierea cheful de-ndurat treningurile ori tricourile ude, ne-adunam din nou pe casa scării, unde jucam Nu te Supăra Frate sau Piticot, Marocco sau Păcălici. Asta dacă nu ne jucam de-a școala ori pregăteam serbarea de sfârșit de trimestru. Pentru că, invariabil, la finele trimestrelor școlare, copiii de pe scara mea organizau serbarea lor pentru părinți. Și ce serbări ieșeau!

Tu ai avea curajul să iei ploaia în creștet?

Ce nu știi tu, copile, despre mine:am sufletul mai plin și mai rotund decât limba, alta decât a mea, în care-mi amintesc, dimineața, că trăiesc. Mai mare decât până sus, la cerul avioanelor care roiesc la aeroportul Pearson, am atâtea și atâtea adunate acolo!

De exemplu, în școală noi am învățat numele munților, am văzut fotografiile lor în cartea de geografie (adesea și în realitate) iar apoi citeam singuri legendele munților,  la orele de literatură sau răsturnați în patul din dormitor, cu cartea sucită, sugrumată, spre exasperarea părinților. Am pus laolaltă numele, imaginea și legenda unui munte, știi tu cum vine asta?

Apoi am încă în minte o sumedenie de cântece și de poezii învățate, memorate și citite în anii denși ai școlii și mai apoi, pentru ca acum literele lor să se amestece și să-mi aștearnă, pe gând, câte un vers, ori de câte ori mi-ar fi drag să mă gândesc la ceva frumos.

Amintirile mele, copile, nu sunt virtuale, aveam discuri de vinil, le simt încă textura, gustul, mirosul. Am stricat acul pick-up-ului nu o dată, am deșirat benzi de magnetofon și le-am încălcit din greșeală, am încălecat bicicleta vacanță după vacanță și-am bătut drumurile cu soarele verii în creștet, până cădeam lată de osteneală.

Am alergat, m-am ascuns, am sărit pâraie, noroaie, șopârle, am strigat, țipat, râs, m-am învârtit după copaci pe la marginea pădurilor, am iubit cu mirosul de fân intrat în piele, am plâns și cămașa de pe mine și am bocit, de unde-i fi știut asta, la înmormântările rudelor apropiate, am mâncat colivă și-am înșirat codițe de cireșe pe ață atunci când bunica mea, prin începutul verii, împărțea de sufletul morților din coșul de nuiele cănile și colacii sfințiți de popa Petrescu la biserica din Ianca.

Am mirosit busuioc, am avut furnicături în obraji și înțepături în palmă de la puful gutuilor culese când îmbătrâneau și toamna și anul, am învelit nuci în poleială, am făcut lănțișoare din hârtie colorată ca să decorez bradul și cornete învelite, spiralat, în hârtie creponată tăiată migălos, mi-am spart dinții în bomboanele vechi de pom, m-am bătut cu alți copii, am tuns fetița vecinilor, am machiat cu creion chimic păpușile pe la ochi, de-arătau toate ca ratonii.

Am îngropat o păpușă și i-am făcut pomană, după care mi-a fost frică s-o mai aduc în casă, pe alta am făcut-o mireasă și i-am făcut o nuntă –zi de vară până-n seară, am plecat în atâtea călătorii imaginare, cu liota de păpuși și împreună cu fratele meu mai mic, Cătălin! O dată am împletit, din fâșii de cârpe, unșarpe lung de vreo zece-doișpe metri pe care l-am târâit după noi prin toată curtea, până i-am făcut praf bunicii toate straturile cu flori. Am văruit cotețul găinilor și i-am pus firma Hotel Găina, am alergat gâștele cu nuiaua, am citit Democrația Naturii a lui Dinescu ca pe biblie- habar n-am dacă înțelegeam mare lucru, sau citeam doar pentru că purtau democrația în titlu, am vrut să fug din țară la paișpe ani, mă tot gândeam, la mare fiind cu ai mei, cum tai eu drumul de la Saturn la Istanbul, așa, în diagonală, că atlasul așa spunea, că s-ar fi putut...apoi am vrut să fug din nou, oriunde, pe la șapteșpe, după o tabără de limba engleză (sic!) la Timișoara, de unde am venit căpiată de mirosurile vestului și unde mi-am cumpărat și primul pachet de țigări, să-ți mai zic?

Nu-ți mai zic, văd cum ți se stinge privirea, nu înțelegi mare lucru, poate nu vezi sensul celor spuse de mine. Și nu știu dacă să am remușcări că nu-ți pot oferi și ție atâtea amintiri câte s-au strâns în mine. Te-aș smulge din computer pentru vreun an, pentru o gură de aer curat, pentru o poveste tipărită pe hârtie, pentru o ghidușie de pomină. Ai avea curaj să iei ploaia în creștet?

Un ghiocel- putere

De pe sub zăpada întinsă-n crustă sidefată ca o glazură, de printre crenguțele de trandafir încă gâtuite de strânsoarea gheții, de dincolo de țărâna înghețată, tapetată cu uscăturile toamnei trecute, de undeva din străfunduri, își fac loc timid, încet, constant, tenace, ghioceii anului acestuia. Pagina mea de facebook a început, ușurel, să se populeze cu fotografiile ghioceilor românești, aceia înveliți într-o frunză (despre care n-am știut niciodată cum de a fost păstrată verde, peste iarnă) în cea mai supremă, primăvăratică sfidare a șerpăriei politice ori a discordanțelor sociale locale.

La vederea ghioceilor parcă se-ntoarce buna rânduială în pe ușa sufletului.

Complet ignorantă la palmele care de-o veșnicie se tot spală una pe alta, primăvara românească tropăie mărunțel să-și intre în drepturi.

Mirosul ghioceilor mi-a ajuns până aici, departe, în ultima sâmbătă de ianuarie. Iar gustul sălciu dulceag al codițelor și petalelor de ghiocel (cum îi mărturiseam Elenei, astăzi, într-un schimb proaspăt de mesaje, se pare că am mestecat destule codițe și petale de ghiocei, în timp, dacă încă țin minte gustul) bate orice parfum sofisticat de firmă, gata de lansarea sezonului.

Ticăie primăvara, mai mult în România dar, firav, dacă pui mâna la ureche și lipești urechea de peretele gândului, o auzi și aici, în Canada, ca pe bătaia inimii unui embrion. Primăvara vine, primăvara crește, ea chiar vine, eu am auzit-o azi, așa, un pic.   

Nu mi s-a părut, nope.

Emoții în cădere liberă

Cu mulți ani în urmă, părinții mei se întrebau retoric în gând, cu voce tare iar uneori mă întrebau direct de ce am plecat din România. Fiindcă, nu-i așa, aș fi putut avea și eu o „situație bună”, așa cum cei de prin agenda mea de telefoane o aveau și o demonstrau deja. Locuiam fix în buricul Bucureștiului, pe lângă Palat și aveam, e drept, locul meu cu gard corespunzător în societatea vremii. De ce-am plecat când aș fi putut face și eu și avea și eu ce aveau semenii mei din agenda mea de telefoane? Ce-am avut de-am plecat și-am lăsat totul baltă?

Ce să le fi spus? Că știam, încă de când lucram în presă și apoi într-unul dintre ministerele încărcate de informații, în  ultimii doi ani ai carierei mele românești ,cum anume mergeau lucrurile și că nu puteam vorbi ceea ce vedeam cu ochii mei, în timpul zilei? Că ajungeam acasă, nu o dată, plângând la  propriu, știind că se petreceau lucruri strigătoare la cer? Le-am uitat între timp și este normal așa. Țin însă bine minte creierii întinși de pe urma caracatiței pe care eu trebuia să o navighez, prin natura serviciului, în vârful picioarelor.

Vorbesc acum foarte des cu părinții mei pe skype. De mult nu m-au mai comparat cu semenii care, iată, fac paginile întâi ale ziarelor și sunt cocoșați de imoralitate, de corupție, de diletantism, de caracatița la care s-au racordat cu bună știință, sperând că nimeni și niciodată nu-i va întreba de pradă. Lucrurile s-au liniștit pe partea asta, întrucât am confirmat că n-aș vrea să-mi fie frică că-mi bate noaptea, poliția, la ușă pentru mai știu eu ce mișmașuri. Bine-am făcut c-am stat deoparte.

Ce văd acum, însă, e periculos, strategic vorbind, pentru țară, e ușor destabilizator și, dincolo de apetitul popular pentru dreptate, tăvălugul evenimentelor este în doză cam mare. Sunt salutare toate aceste arestări la vârf, le doresc procurorilor acelora putere, curaj și determinare să ducă la capăt ceea ce au de făcut. Nu-i cunosc, ei și băieții mascați de la DNA nu au nume în presă (normal, în fond) dar îi văd ca pe o armată de termite pornită să demoleze Peleșul corupției românești, cu serios suport logistic și de know how venit de la democrațiile consacrate.  Bun așa.

Cu toate acestea, avalanșa de evenimente este, zic eu, cu mult prea puternică  (emoțional și social vorbind) pentru populația civilă ca să nu existe pericolul unor contra-manifestații populare de extremă stânga, de tipul celor din Grecia, în scurt timp, săptămâni, zic eu. Aș vrea să greșesc și să sper că românii își vor ține cumpătul și nu-și vor revărsa, național și deodată, sila nemărginită față de corupția mare. Să mai reziste, să-și vadă de treabă, să nu se pripească și să nu ceară marea cu sarea, peste noapte. Le țin pumnii să nu decidă cu inima ci cu mintea.

În România, azi, 30 ianuarie 2015, vârfurile politicii sunt în cădere liberă. Declarațiile zboară,acuzele curg, aluziile se-adună în teanc, dreapta, centrul și stânga spectrului se întrec în a se arăta cu degetul iar milioanele de euro delapidate ori cheltuite haotic plutesc în horă deasupra creștetelor lor. Halucinant.

Vulturii virtuali- Viețașii imigrației canadiene

Suntem zeci și zeci de mii, unii spun că peste 250,000 de români, întinși pe trei-patru generații,  de la un capăt  la celălalt al Canadei. În general ne vedem de treburile noastre și suntem renumiți printre diasporele românești pentru cât de pregătiți profesional suntem dar și pentru dezorganizarea comunitară, lipsa de comunicare intraetnică și în general lipsa completă de proiecte comune de viitor pe care le manifestăm. E un adevăr. N-avem cap și n-avem coadă în multe deși, paradoxal, puterea financiară ne situează probabil spre sfertul premiant când vorbim de venit pe cap de imigrant român. Bani avem, case-avem, de lucru- găsim c-avem pregătire, trăim mulțumiți și, vorba unora ironici la obiect, disciplinat-împliniți, așa cum a dorit pipota noastră încă de la urcarea în avion. Socializăm rar, în grupuri mici, pe-acasă și, din nou, paradoxal, la 25 de ani de la căderea odiosului, în Canada temerea și discomfortul românului față de român, deși ambii pot fi același contingent când vorbim despre sosirea aici, trăiesc senine în cele câteva limitate locuri de adunare, vezi magazinele, bisericile, banquet hall-urile la zile festive și cam atât. Am surprins, pe scurt, o imagine a noastră, a celor de aici, pentru cei pentru care încă suntem o enigmă, în speță pentru cititorii din România.

Pentru cine știe însă, sub aparenta liniște și sub pojghița de noblesse deprinsă pe la muncă, curge un mare, un uriaș fluviu de mâl. Nu săriți, stați ușor, citiți mai departe.

Ultimul deceniu m-a dat ocazia să citesc din belșug paginile și subsolurile paginilor ziarelor românești on-line. Majoritatea zdrobitoare a comentariilor masochiste, inchizitorii, descurajante, vulgare, cu majuscule și semne de exclamare au venit și vin (dacă a mai observat careva, să ridice mâna aici) din Canada. Sunt câțiva aici, după scris par a fi cu tâmplele albe, nu mulți dar viguroși, care vociferează, în românește, prin subsolurile publicațiilor. Tot mai serios gândesc că aici avem de-a face cu un pluton de deraiați mental, instruiți prin facultăți și cu doctorate mulți dintre ei care, din nu se știe ce motive, îmbracă mantii de Ronini (personaje legendare japoneze, luptători cărora le-a fost suprimat maestrul- n.a.) și se declară, fără drept de apel, deținătorii adevărurilor fundamentale despre tot și toate.

În paranoia lor, aceștia decretează (și sunt destui, vreo câțiva am întălnit și eu prin scrierile mele, ici și colo). Combătuți sau nu, tot ei escaladează, suprimă visceral orice interlocutor, vulgar e puțin spus, animalic chiar, dezlănțuindu-se în inimaginabile tirade verbale, dublate de trimiteri la alte link-uri ori documente, până reduc și musca la tăcere. Psihiatrii, cu siguranță, dacă ar arunca o privire, ar observa pattern-ul deviant al roninilor canadieni deținători ai bulgărelui de aur al adevărului. Dar cine are timp de clevetitorii de subsol de pagină, ar veni, retoric și natural, răspunsul.

Mai nou, neluați la întrebări fiind, câțiva și-au permis să calce în teritoriul literar românesc, întâi cu o părere, apoi cu o sugestie pentru ca în final să se dezlănțuie în ironii, catalogări, discreditări, tot ceea ce mințile lor înfierbântate de angoasele insucceselor personale, adunate în timp, au putut să emită la acel moment.

Asemenea intervenție a unui canadian-român (din plutonul agitaților perfecționiști  și cu școli înalte despre care spuneam, de loc  de prin Quebec și Ontario) a aterizat, zilele trecute, pe blogul scriitoarei Petronela Rotaru (http://acestblogdenervi.ro/comments-disabled-theyll-sometimes-stay/). Astfel, Petronela s-a trezit pusă la punct pentru uzul și elasticizarea limbii române, cu recomandarea să înceteze în a stălci exprimarea de DEX din bibliotecă, de către un diasoprean româno-canadian. Român-canadian care, conform celor spuse de el, lucrează deja într-o echipă cu alți corifei asemenea-i, la studierea și menționarea erorilor gramaticale și lingvistice de prin bloguri, care dom’ le tre’ să se termine cu artificiile verbale c-ajunge limba română o varză.

Îndrăznesc să gândesc că o astfel de echipă de elită n-ar lăsa pe-alături nici ideatica în sine, terenul de judo și sepuku al oricărui comentator de subsol virtual, în fond.

Petronela Rotar, zic eu pentru că o citesc curent, are dreptul , curajul, căderea și putința de a face ce vrea și cum vrea cu limba română care s-arcuiește între degetele ei ca o pisică, în cărțile ei, pe blogul ei, în orice condiții. A-i spune Petronelei  de ce și cum scrie, când se știe de când lumea și pământul că sufletul unui scriitor e mai sensibil ca aripa unei păsări colibri, a fost iată, o ieșire dintre mantinelele românești canadiene ale trollilor de forumuri –un vorbitor către neant și un pas mai aproape de locul unde limba română dospește, și anume de vatra ei. A comenta limba română acasă la ea, tu, un neica nimeni român-canadian, de-ajungi să aduci o scriitoare la exasperare cu comentariile tale este, delicat zis, un abuz.

Șansa face ca acești întunecați să știe să se ascundă cu viclenie sub straie virtuale diferite și sunt greu, dacă nu imposibil de identificat. Din păcate, Petronela, avem în Canada câteva dintre cele mai nemulțumite elemente pe care neamul a putut să le dea prinos societății,  în ultima jumătate și ceva de secol. Iar la umbra anonimatului, cu degetul arătător ridicat didactic ei nu se vor opri în a încerca să așeze lucrurile după chipul, asemuirea și orânduirea minților lor, până nu vor închide ochii.

Ei sunt, cu rușine o spun, guralivii isterici din subsolurile paginilor ziarelor on-line, ale blogurilor, iată, mai nou. Motivația lor e simplă: ei sunt viețașii imigrației canadiene, sortiți să piară aici contra putinței lor, rușinați fiind să recunoască faptul că, oriunde ar fi fost, în România sau aiurea, ar fi eșuat așișderea.

Eu îmi cer scuze pentru nebunii zgomotoși și guralivi româno-canadieni, cărora izolarea le-a scos demonii prin firele de păr alb și care ți-au pricinuit atât necaz. Fiindcă aici nu vorbim de prostie, aici vorbim de valuri de rea-intenție, ceea ce e cu totul altceva. 

Fundamentalele, Știrile, Înțelegerea - scurt tratat de navigat prin viață

Traiectul în viață al oricărui individ se desenează, simplist, pe trei componente: Fundamentalele, Știrile, Înțelegerea.  

Fundamentalele se traduc prin educația de acasă/instrucția din școală, plus cărțile și filmele citite și urmărite extra-curriculum. Fundamentalele cimentează în căsuțele creierului sistemele de valori, evenimentele majore cu rezonanță în timp, parcursurile istorico-geografice ale elementelor despre care se acumulează cunoștințe, rezultantele/outcome-ul lor, respectiv concluziile/învățăturile desprinse. Fundamentalele se bazează pe informația al cărei timp de înjumătățire (ca la Carbon izotop, dacă vrei) este mai  lung decât o treime din viața medie a unui individ. Exemple de fundamentale: istoria României, geografia Asiei, războaiele mondiale, economia Canadei. Fundamentalele ajută individul la creionarea deciziilor personale de tip strategic, pe termen mediu și lung: alegerea partenerului, împlinirea în carieră, acumulările materiale.

Știrile sunt fluviile de informații punctuale, scurte, cu multe detalii, venite în fiecare secundă pe rețelele de socializare, site-urile ziarelor, ale agențiilor de știri. Știrile ajută un individ să se poziționeze rapid față de un fapt sau eveniment, apropiat sau îndepărtat geografic, cu impact mai mare ori mai mic. Ajută un individ în a naviga ziua, ca să spun așa, nu oferă însă perspectiva întregului drum ori a unei  largi porțiuni din drumul vieții.

Înțelegerea/bagajul genetic  ajută un individ să absoarbă Fundamentalele și Știrile în funcție de gândirea sa critică, gradul de inteligență, interes și înțelegere propriu-zisă.

Fundamentalele plus Știrile, trecute prin filtrul Înțelegerii diferențiază între a se crea un traiect de viață fericit, relativ fericit, banal, critic sau chiar catastrofal pentru un individ. 

De asemenea, disproporția mare între cantitatea de Fundamentale și Știri lasă individul nepregătit în fața alternativelor zilei (degeaba știi când s-au unit statele germane dacă nu știi să apreciezi din ochi raportul preț/calitate al unui produs de pe raft în alimentara, sau că tocmai s-a anunțat alertă de tsunami).

Concluzia, zic eu, se reduce la o frază: punem Fundamentalele la punct, altfel ele se pierd dacă nu-s permanent alimentate (citit, vizionat, ascultat). Știrile ne cer, la rândul lor atenția, în fiecare zi, luați-vă moderat și doza de Știri. În final, Înțelegerea  a tot ce ni se întâmplă ne ferește de drame și blocaje imposibil de surmontat.

90% din ceea ce ni se întâmplă în viață ni se datorează și este rezultatul factorilor de mai sus. 10% ține de mediul înconjurător.

Discutam astăzi subiectul de mai sus cu juniorul meu,  de 21 de ani și el a simțit nevoia să adauge încă o componentă la cele trei prezentate de mine, și anume Experiența.

Am insista că Experiența este o sumă de Fundamentale și Știri, trecute prin filtrul Înțelegerii și se înglobează în Înțelegere. 

El susține că nu ar  fi așa și că experiențele de până la maturitate, înșirate ca vagoanele unui tren în istoria personală a fiecăruia dintre noi, adaugă încă un element la triada expusă de mine: Îndrăzneala, curajul.  

Încă mă mai gândesc la cele zise de el, parcă nu l-aș contrazice.

Nu, nu m-am documentat nicăieri. 

Am scris cum am crezut eu că este corect și îmi susțin teoria.

Cireșarii

Țin în palme hărțile peșterilor, traseele secrete către castelele de mult uitate, potecile înguste prin viforul iernii, am lanterna de-a dreapta, rucsacul de-a stânga și mă numesc Cireșar până la plăsele. Mi-am lăsat cravata roșie demult, acasă, dar am sădit, cu mult înainte de-a-mi lua biletul către Drum în sine, simțurile onoarei, ale dreptății, curajului, perseverenței, am sădit visul în aortă, cu mult înainte de-a îndrăzni să mă denumesc Cireșar.

Am întins mâna prieteniei, am dat curaj Curajului, atunci când l-am simțit obosit ori dezorientat, am purtat desagi de cărți în spinare ori în minte și am repetat, neîntrebată, sute de versuri precum călugării tibetani incantațiile lor, cu spaima ascunsă că le-aș putea uita și atunci s-ar pierde dincolo de neamul meu. Versule rămân, după mine, nemaiîntoarse vreodată în românește aici, pe celălalt tărâm.

Am dormit cu puloverul sub căpătâi și cu hărțile acelea încărcate de semne și săgeți, în vis, până ele s-au lipit de scoarță și n-au mai plecat. Cândva, în adolescență, Cireșara din mine a crescut cărările și șoselele și potecile ce aveau să mă poarte în alte lumi, cu bagajul meu cu tot.

Mi-am luat cu mine biscuiți și baterii pentru lanternă, o pătură și o pereche de adidași buni de drum lung, mi-am prins părul într-o coadă, semnul meu de „acum am o treabă”. Asta a fost demult și, uitându-mă-napoi văd nu unul, doi, zece, ci mii și mii de Cireșari ca și mine, cu aceleași bagaje la drum, cu aceiași adidași trainici în picioare, în convoaie nesfârșite, luminându-și fiecare drumul destinului cu  focusul lanternelor lipit în zare, de drum.

Zeci de mii de Cireșari-copii au crescut în Cireșari-adulți, preț de cel puțin două decenii. Separați, în viață, de mănunchiuri de ani, în numitorul lor comun au rămas rucsacul, lanterna, harta, biscuiții, prietenia, părul prins într-o codiță, la spate, curajul drumului. Unii au ales cărările munților și pot acum privi, de la înălțime, până hăt, în zare, alții s-au aventurat pe mare,  legământ făcând cu întunericul și abisul, destui s-au îmbarcat în avioane cu puii lor de Cireșari alături iar mulți, foarte mulți i-au petrecut, pe cei fără de stare, cu ochii și cu gândurile întru noroc și speranță.

Cireșarii s-au ținut de promisiuni, au făcut mai târziu ce-au citit în copilării, pe vremea vacanțelor de vară: și-au umplut rucsacele și s-au cununat cu drumul, taman ca-n cărțile lui Constantin Chiriță. Mă-ntreb dacă scriitorul și urmașii lui, echipa de tehnoredactori, directorii de edituri au realizat vreodată, o clipă măcar, ce impact pe termen lung asupra demograficului, economiei, politicii și a societății românești au avut aventurile și călătoriile Cireșarilor, în cele cinci volume reeditate atât cât să alimenteze non-stop basmul călătoriei ca scop în sine.

Marii navigatori n-au știut niciodată să înoate (II)

Sunt experiențe în viață care ating, marchează, formează sufletul și care ating corzile sensibile ale eu-lui în inimaginabile moduri și tonuri. Ele nu se uită, ele rămân acolo, laolaltă cu marile întâmplări ale fiecăruia dintre noi, în albumul numai bun de deschis și povestit, ulterior, în varii circumstanțe, de la o ceașcă de ceai pe-o prispă, între prieteni, sub bătaia soarelui verii și până la ceasurile de taină între patru ochi cu sufletul pereche, în crucea nopții.

Redau integral scrisoarea Elenei Mitrofan, cealaltă protagonistă a acestei excepționale întâmplări, cu bucuria de-a putea întregi expresia unei comunicări cum rar se întâmplă în viață. Vorbim despre oameni excepționali (Elena Mitrofan, Corina Ozon, Dacian Micu) adunați în jurul aceleiași cești de ceai aburinde, cu poveștile deșertate dinainte, numai bune de-a fi sortate, împletite, legănate, pieptănate, adormite precum niște păpuși.
Trecem frumos prin viață, zic eu :)

"De curând am trăit o experienţă extraordinară legată de modul în care viaţa îţi scoate în cale oameni despre care habar nu aveai că există...oameni ce pot juca un rol în existenţa ta, un rol minor sau dimpotrivă cu impact major...unul atât de mare încât îţi poate schimbă viaţă la o sută opzeci de grade! O experienţă de viaţă din sfera comunicării, relaţionării dincolo de cuvinte şi imagini... doar un chip apărut pe neaşteptate,cu impact vizual şi extrasenzorial! Ştiam, ştiu...nici măcar un singur om nu este întâmplător în viaţa ta. Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră, aparent fără sens şi de cele mai multe ori independent de dorinţa noastră. Nu par să aibă un scop anume şi probabil ai zice că ai avut o întâlnire complet întâmplătoare. Şi după o vreme descoperi că sunt oameni care parcă ţi-au fost scoşi în cale să-ţi clarifice sau să te ajute într-o situaţie. Sunt oameni obişnuiţi, care îţi pot sublinia în situaţii obişnuite, ceea ce ţie nu îţi era clar.

Drumul nostru nu se opreşte la o persoană, ci se deschide către multe altele care vor intra pe el, fie că vrem sau nu, indiferent că acceptăm sau nu influenţa lor, aceasta se va răsfrânge oricum, în acel moment sau poate mult mai târziu. Influenţa unui om în viaţa ta poate să fie radicală, indiferent dacă ai petrecut 10 minute sau o viaţă lângă el. Şi de aceea este radicală, pentru că l-ai acceptat pe drumul tău şi te-ai deschis faţă de el (10 minute sau o viaţă) şi atunci ai auzit clar ceea ce aveai nevoie să auzi şi să înţelegi. Cu o singură întrebare potrivită venită de la omul potrivit ce ne-a ieşit în drum, se schimbă viaţa noastră, pentru că de la începutul până la sfârşitul vieţii căutăm răspunsuri.
Poate că nu crezi că atragi pe nimeni în mod deosebit în viaţa ta, ci pur şi simplu aşa sunt oamenii sau poate crezi oamenii apar în viaţa ta la întâmplare că rezultat al şansei.
Oamenii intră în viaţa noastră pentru un timp mai lung sau mai scurt. Nici unul nu stă mai mult decât trebuie să stea. Iar atunci când pleacă, deşi uneori doare, e bine să păstrăm ce au avut să ne ofere, atunci când ne-au oferit. De la toţi primim sau învăţăm ceva. Să ne bucurăm de ei cât sunt prezenţi şi să ne bucurăm şi după ce pleacă, doar pentru faptul că au existat.
Am simţit nevoia de a scrie aceste rânduri că urmare a unei întâmplări fericite ...întâmplător sau nu, am întâlnit câţiva oameni speciali, oameni care joacă un rol în viaţă mea, cu care empatizez, relaţionez şi de care mă bucur...oameni care mi-au făcut viaţă frumoasă şi neaşteptat de VIE! Aş putea nominaliza aici multe persoane, dar mă voi rezumă la două nume, două nume prin intermediul cărora am cunoscut alţi şi alţi oameni ! Două nume, două personalităţi, două voci extrem de sonore, două persoane pe care le îndrăgesc mult şi cărora le mulţumesc pentru prietenia specială pe care mi-o poartă ! Mulţumesc Corina, multumesc Magdalena!!!
Veţi şti că relaţiile de o VIAŢă te învaţă lecţii pentru o viaţă,relaţiile de un sezon te învaţă lucruri pentru un sezon, dar cu siguranţă sunt lucruri pe care trebuie să le construieşti pentru a avea o fundaţie solidă emoţională. Va mulţumesc pentru că faceţi parte din viaţă mea, fie că este pentru un un sezon sau o viaţă. Mă întreb care e cazul meu....
Acesta a fost mesajul. Sper că v-a plăcut abordarea şi că v-a făcut să priviţi toate relaţiile voastre dintr-o altă perspectivă... credeţi-mă, este real!"

Marii navigatori n-au știut niciodată să înoate

Acum două zile scriam O Soluție Totuși Mai Caut, o timidă expresie a revelației și frisoanelor date de contactul cu excepțional de via cultură română contemporană. Am crezut că am epuizat subiectul pentru ca, ieri, să fi traversat una dintre cele mai fascinante, emoționante experiențe românești pe care le poate trăi cineva aflat la un ocean distanță de vatră.

Vorbeam pe facebook cu Elena și Mihaela pe marginea fotografiei casei legendarului Moș Ion Roată, astăzi o casă memorială frumos restaurată. Discuția, la un moment dat, a ieșit din mantinelele admirației restaurării unui monument istoric și a alunecat, treptat, către interconecția românească, cea care exclude elementele Spațiu și Timp.

Preț de câteva ore, toate trei am comprimat, realmente, cele două majore dimensiuni și am exacerbat Senzația ca următoarea dimensiune perceptibilă.

A urmat un dialog atemporal, ca o buclă de cunoaștere, de comunicare mentală simultană într-o gamă identică celor trei, făcându-se pur și simplu abstracție de faptul că nu ne-am cunoscut vreodată și că sunt șanse infime să ne cunoaștem, vreodată, în real.

La un moment dat am clacat. Energia între noi circula la putere maximă, devenise covârșitoare pentru mine, îmi țiuiau urechile, comunicam telepatic ca-ntr-un film SF.

Atât de puternic devenise schimbul de date, încât era limpede că ne adăpam de la exact aceeași sursă de energie. Nu înțeleg cum s-a întâmplat asta, dar așa a fost.

Mă aflu totuși la peste 7,000 de kilometri distanță de ele, n-am avut idee că pot intra într-un asemenea joc iar spaima conecției atât de profunde m-a lipit de perete.

Am vizualizat, pentru câteva clipe, secvențele din filmul Avatar, cele în care bestia și ființa inteligentă își pun codițele cap la cap, să se cunoască, să se împrietenească, să facă bondul.

De câteva săptămâni fac bondul cu oameni care îmi deschid ușa blogului, a dialogului minții, a sufletului, mă trag de mâini înăuntru către Ceva, mă ghidează către Ceva anume. Mă poartă, în vorbe și imagini, pe lespezi antice de piatră niciodată parcurse, în șoapte tainice, adesea în incantații blânde, către Ceva.

Ei sunt românii din România și mă poartă, ca-n civilizațiile demult dispărute, în ritualuri, către altare de Ceva Anume. Mă împing, unul câte unul, către o sursă, care o fi aceea, unde-o fi aceea. Ieri am perceput, preț de câteva ore, energia unei națiuni per-se.

Mi-a luat mai  bine de 24 de ore ca să pot pune în pagină această experiență. Mi-a fost și frică să mă găndesc, mi-a fost teamă c-am luat-o razna.

Încă am nodul în gât și mi-e frică să nu-mi pierd mințile repetând vreodată răspunsul la chemarea aceasta colectivă, ca un cor antic, ca un cerc de foc.

Nu știu ce-a fost. A fost o vraja cumplit de mare care mi-a răscolit brazda de sub picioare. M-a chemat la ordin. Mi-a strigat ceva între ochi, mi-a cerut socoteală, m-a zgâlțâit de umeri.

Nu știu dacă asta înseamnă reîmpăcarea și reimersia în propria cultură. Dacă da, dacă asta este, am trecut și examenul acesta.

Zice istoria că marii navigatori ai lumii n-au știut niciodată să înoate. Probabil că asta i-a ținut departe de teama șocului altor lumi.

Nu încercați cele de mai sus, acasă. Vă avertizez că urmează experiențe cu un mare impact emoțional.

Am scăpat teafără. Pentru cât timp, oare, mă gândesc.